Va propun un subiect ce, la prima vedere poate parea neserios!
Insa, cum anume va explicati umorul, starea de bine, rasul etc?
Sa admitem ca in "secolul vitezei" cineva, mai precis o minte luminata a scris o carte. Omul se numeste Scott Weem si este psiholog american, specialist în educaţie şi doctor în neuroştiinţe cognitive. După propria lui afirmaţie, oamenii nu râd niciodată la bancurile lui. Iar cartea este despre…
Cum? Despre umor şi despre râs? Da.Poate parea paradoxal!
Despre bancuri şi alte lucruri care îi fac pe oameni să râdă - când râd. Asta a vrut Scott Weems să afle: când şi de ce râd oamenii. Şi, publicând cartea, a vrut să ne spună şi nouă, contemporanilor ce a aflat şi să ne arate cum ne putem apropia de umor şi de binefacerile lui. Pentru că râsul e un fenomen extraordinar şi, cu toate că nu e absolut specific omului, cum s-a crezut multă vreme, specia umană a reuşit, asociindu-i umorul, să facă din râs – ca şi din tehnologie, comunicare şi alte aspecte ale culturii - ceva cu totul extraordinar, fără seamăn în întreaga lume animală.
Mergand pe aceasta supozitie el a indraznit sa teoretizeze acest aspect!Poate ca,de aceea, oamenii de ştiinţă se apleacă asupra acestui fenomen, încercând să-l înţeleagă. Cartea lui Scott Weems aduce cea mai recentă contribuţie în acest nou domeniu de cercetare: ştiinţa râsului şi a umorului.
De ce ni se par amuzante unele lucruri? "E o întrebare în egală măsură filosofică şi ştiinţifică", spune Weems.
Umorul merită să fie studiat ştiinţific, argumentează Scott Weems în cartea lui (“Ha! The Science of When We Laugh and Why”), pentru că oferă indicii despre modul în care creierul nostru prelucrează şi interpretează această lume complexă în care trăim şi modul în care acest proces ne face ceea ce suntem.
Foarte mulţi oameni râd când sunt gâdilaţi, la fel ca unele animale (puteţi vedea şi auzi aici o mangustă care râde!); acesta e probabil un comportament vechi, primitiv, cred cercetătorii, care însă nu au reuşit încă să îi descifreze toate secretele şi mulţi îl menţin înscris pe lista comportamentelor misterioase ale fiinţei umane.
Insă cealaltă formă de râs, cea care n-are de-a face cu gâdilatul, cu atingeri fizice, ci cu modul în care reacţionăm la ceea ce vedem, auzim, înţelegem despre lumea din jur, este încă şi mai plină de secrete.Dar originea râsului, pe care încearcă să o explice aceste teorii, reprezintă doar o parte din marea de secrete ale acestui comportament uman. Pe lângă ea, se mai iţesc o mulţime de întrebări. De ce unii oameni au umor, iar alţii nu? De ce unii râd de se prăpădesc la glume care pe alţii nu-i amuză câtuşi de puţin? De ce glume care erau extrem de amuzante acum un deceniu nu mai fac azi pe nimeni să râdă? De ce râd oamenii şi în situaţii triste, tragice chiar? Ce tip de personalitate este asociată în grad mai mare cu umorul şi cu râsul? Multe întrebări îşi găsesc un răspuns – chiar dacă nu mereu cel aşteptat – în cartea lui Scott Weems, carte plină de afirmaţii provocatoare, de idei îndrăzneţe, de concepţii surprinzătoare şi noutăţi incitante.
Singurul mod de a găsi plăcere în această lume, foarte exigentă din punct de vedere emoţional şi cognitiv, este de a avea nişte creiere „nehotărâte”, spune cercetătorul. O afirmaţie care intrigă, nu-i aşa. oameni buni?
Scott Weems o explică prin teoria „creierului modular”. Creierul nostru, dacă ar fi să-l comparăm cu o formă de guvernământ, n-ar fi o dictatură, n-ar fi o monarchie, nici o democraţie, ci o anarhie. Este alcătuit din „module” diverse, fiecare specializat în anumite funcţii, dar nu există un „centru suprem de comandă”, o arie cerebrală despre care să se poată spune că le coordonează pe toate celelalte şi că are capacitatea supremă de decizie.
Acestei alcătuiri specifice îi corespunde o funcţionare la fel de caracteristică: creierul nostru lasă diferite idei să concureze între ele şi „să se lupte” pentru a obţine atenţie cu prioritate. Acest mod de funcţionare are beneficiile lui; de pildă, ne permite să raţionăm, să rezolvăm probleme, chiar şi să citim cărţi. În schimb, generează uneori conflicte, de exemplu atunci când încercăm să găzduim concomitent două sau mai multe idei neconcordante. Când se întâmplă aşa ceva, creierul are o singură soluţie: râsul.
Creierul uman a fost adesea comparat cu un computer, dar această analogie, crede Weems, e greşită. În primul rînd, computerele se blochează, mai ales când sunt confruntate cu ambiguitatea. Când un computer se „zăpăceşte” din pricina datelor contradictorii, trebuie, de multe ori, să fie oprit şi repornit. Creierul, în schimb, trebuie să funcţioneze non-stop, orice-ar fi. În al doilea rând, creativitatea uimitoare a fiinţelor umane depinde de complexitatea creierului lor, pe când simplitatea alcătuirii şi funcţionării computerului (prin comparaţie cu cea a creierului) are costul ei: îl face incapabil de creaţie la acelaşi nivel cu un creier uman. (Sau, cum spune autorul cărţii, când aţi auzit ca un computer să fi scris un sonet acceptabil sau un cântec de succes?)
Confruntat cu ambiguitatea, creierul nu se înţepeneşte în mijlocul procesului, ci foloseşte starea de confuzie ca sursă de generare a unor gânduri complexe, a unor soluţii inovatoare, câteodată a unor idei cu totul neaşteptate.
Iar umorul apare ca urmare a faptului că ne bucură acest proces: găsim plăcere în munca inconştientă a minţii de a descâlci confuzia şi râdem de bucurie când ajungem la o rezolvare.
Aşadar, umorul este indisolubil legat de conflict şi ambiguitate, e răspunsul natural la starea de conflict şi confuzie din creier. Când idei contradictorii se ciocnesc în mintea noastră – fără să ne dăm seama, de cele mai multe ori – creierul, bombardat cu informaţii care nu se potrivesc una cu alta, găseşte scăpare din ghearele incertitudinii în acest fenomen – umorul - care, astfel, capătă aspectul unui mecanism adaptativ.
De aceea umorul pare să nu aibă reguli, de aceea unii râd, iar alţii rămân indiferenţi la una şi aceeaşi situaţie ori glumă; de aceea unii râd în situaţii în care alţii plâng. Pentru că umorul este un mecanism psihologic de adaptare, este un proces de rezolvare mentală a unor situaţii de confict, spune Weems; conflict interior, personal, sau conflict social – sau ambele.Situaţiile la care trebuie să ne adaptăm şi modul în care o facem sunt puternic influenţate cultural, depind de context, de starea lumii din jur la acel moment; de aceea succesul unor glume, reacţiile oamenilor la anumite forme de umor, variază în timp şi spaţiu, se schimbă odată cu vremurile şi cu zona geografică.
Pe final, cu speranta ca nu v-am plictisit am sa va arat si mecanismul domniei sale de a "analiza", de a scana o gluma!
Deşi a analiza o glumă nu e nici pe departe atât de amuzant ca glumele însele, dr. Weems, ca un specialist în studiul umorului ce se află, a întreprins şi o astfel de analiză, ajungând la concluzia că a percepe o glumă implică 3 componente, 3 procese (neconştientizate, de obicei, şi care se succed foarte rapid):
- 1) construim (apelăm la bagajul personal de cunoştinţe, experienţe şi aşteptări, adunând un volum de informaţii pe care le credem relevante)
- 3) bănuim/anticipăm un anumit rezultat (după ce ne-am filtrat informaţiile, proces în care renunţăm la unele greşeli şi aşteptări eronate)
- 3) ajungem la o concluzie, la o hotărâre (o rezolvare satisfăcătoare, dar adesea neaşteptată)
Iar aceste 3 etape, afirmă Dr. Weems, sunt aceleaşi prin care trecem în rezolvarea problemelor de zi cu zi, fie ele organizatorice, interpersonale sau existenţiale.
Fără această capacitate – de a transforma conflictul intern într-un proces de detectare a erorilor care să ne dea satisfacţie – nu am fi capabili să luăm decizii, să învăţăm lucruri noi sau să ne înţelegem unii cu alţii.
A incercat sa expuna cat mai panoramic pentru Dvs, distinsi cititori ai acestui blog,
Zadkielix alias Prof. Dr . Daniel Mihai
