Şi pe
când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace
vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh.
Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel
de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că
Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase,
precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile
şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El
le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte
fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi
le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind
încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise
despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a
deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este
scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a
treia zi, şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea
păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi
martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu;
voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus.
Şi i-a
dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat.
Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.
Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi
erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu.
Amin. (Luca 24:36-53 / Fapte 1:3-14)
TROPARUL:
“Înaltatu-Te-ai intru slava,
Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie facand ucenicilor, cu fagaduinta
Sfantului Duh, incredintandu-se ei, prin binecuvantare, ca Tu esti Fiul
lui Dumnezeu, Izbavitorul lumii.”
Cărora
S-a şi înfăţişat pe Sine viu, după patima Sa, prin multe semne
doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele
despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu
se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a
zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi
fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei,
adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare în acest timp vei aşeza
Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei: Nu este al vostru a
şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa. Ci veţi
lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în
Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea
pământului. Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor
L-a luat de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată
doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis:
Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a
înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând
la cer.
Atunci
ei s-au întors la Ierusalim de la muntele ce se cheamă al Măslinilor,
care este aproape de Ierusalim, cale de o sâmbătă. Şi când au intrat,
s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru şi Ioan
şi Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui
Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Toţi aceştia, într-un
cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui
Iisus, şi cu fraţii Lui.
Când
rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în
ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe
sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează.
Când
sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când
se apropie frigul morţii – o, se află vreo rândunică ca aceea, ca să ne
ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană
duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de
rândunică?
În
afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la
aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere. Biserica singură
cunoaşte aceasta, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a
Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al
acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată,
cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind
întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu
aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei. În
afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre
stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, şi au
plecat împreună cu ea spre ţara binecuvântată, ţara îmbelşugată de toate
lucrurile cele bune – ţara primăverii celei veşnice.
Veţi
vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la
Domnul nostru Iisus Hristos Cel înălţat. Nu a spus El Însuşi că El este
Calea? Nu a spus El Însuşi Apostolilor: “Mă duc să vă gătesc loc … şi vă
voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)? Şi nu le-a spus El înainte de
aceasta: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi
la Mine” (Ioan 12:32)? Ceea ce a spus El Însuşi a început să se
împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se
împlinească până în zilele noastre, şi se va împlini până la sfârşitul
veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi
începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei
vechi. Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi cele ale tuturor urmaşilor
săi, şi toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au
fost orbiţi de ţărâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca
Adam cel Nou, primul Om, Întâiul Născut între oameni, a fost cel dintâi
care să Se înalţe la cer pe aripi duhovniceşti, către tronul slavei şi
puterii veşnice, despicând calea spre cer şi deschizând toate porţile
cerului următorilor Lui cu aripile lor duhovniceşti – aşa cum vulturul
deschide calea puilor săi; precum rândunica merge înainte, arătând
stolului calea şi tăind rezistenţa mare a aerului.
“Cine-mi
va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc” (Psalm
54: 6), a strigat psalmistul la necaz înaintea venirii lui Hristos. De
ce? El însuşi explică: “Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica
morţii a căzut peste mine; teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a
acoperit întunericul” (Psalm 54:4-5). Un asemenea înţeles cumplit al
fricii de moarte şi groază de existenţă în pustiurile vieţii acesteia
trebuie, ca un coşmar greu, să apese întreaga lume care are judecată,
lumea cinstită înaintea lui Hristos. “Cine-mi va da mie aripi de
porumbel ca să zbor din viaţa aceasta?” – aceasta trebuie să fie
întrebarea pusă de multe suflete nobile şi sensibile. Dar încotro vei
zbura, o, suflete păcătos? Mai poţi, ca într-un vis, să mai simţi locul
acela de căldură şi lumină de unde ai fost izgonit? Iată, porţile s-au
închis după plecarea voastră, şi acolo au fost aşezaţi heruvimi cu săbii
de foc, ca să vă oprească venirea voastră. Iată, păcatul v-a tăiat
aripile voastre – nu aripile de pasăre ci aripile Dumnezeiaşti – şi v-a
trimis cu hotărâre spre pământ. Este nevoie de cineva, care mai întâi să
vă slobozească de greutatea păcatului, să vă spele şi să vă facă să
staţi drept. Şi apoi cineva trebuie să vă sădească şi să vă hrănească
aripi noi în voi, ca să puteţi zbura. Apoi aveţi nevoie de cineva, de
cineva foarte puternic, care să-i ţină deoparte pe îngerii cu săbii de
foc, ca să vă lase pe voi să treceţi spre ţara voastră slăvită. În cele
din urmă, aveţi nevoie de cineva care să afle milă pentru voi de la
Ziditorul vostru îndurerat, pentru ca El să vă primească din nou în
pământurile ţării Sale fără de moarte. Acest “cineva” nu era cunoscut
lumii pre-creştine. El S-a arătat ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu. Din iubire pentru voi, El S-a
pogorât din cer şi a venit pe pământ, luând haină trupească, a fost
prins de dragul vostru, întemniţaţilor, a suferit sudoare şi îngheţ, a
îndurat foame şi sete, Şi-a dat faţa ca să fie scuipată şi trupul Său ca
să fie bătut în cuie pe Cruce, S-a aşezat în mormânt ca leş, a coborât
în iad ca să strice o închisoare mai rea decât viaţa aceasta, care vă
aştepta pe voi după plecarea din trup – şi toate astea pentru a vă
mântui pe voi din mrdăria păcatului, şi v-a aşezat pe picioarele
voastre. El a înviat din morţi, ca prin aceasta să vă dea aripi pentru
zborul la cer, şi în cele din urmă S-a înălţat la cer pentru a vă
deschide calea şi a vă duce în locaşul îngerilor. Nu trebuie acum să
oftaţi cu, cutremur şi groază ca Împăratul David, nici nu trebuie să
doriţi aripi de porumbel, căci a venit Vulturul, şi a arătat şi
despărţit drumul în două. Voi trebuie numai să creşteţi aripile
duhovniceşti care vi s-au dat la botez întru numele Lui, şi să doriţi cu
toată tăria să vă urcaţi acolo unde S-a urcat El. El a făcut nouăzeci
şi nouă la sută din tot ceea ce vă trebuie pentru mântuirea voastră; nu
vă veţi osteni să faceţi unu la sută cât a rămas pentru mântuirea
voastră; şi aceasta când, pentru voi, vi se va da cu bogăţie intrarea în
veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos (II
Petru 1:11)?
Înălţarea
Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni
ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a
săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu
reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru
lume? Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a
despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele
pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la
urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi
trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu
minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil
în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe
Muntele Măslinilor. La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se
fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi
oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă
puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni.
Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui
Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau
piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta
cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci
stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor. Aşa că nu te gândi să
spui: “Nu era necesar ca Domnul să Se înalţe la cer!” Când unii dintre
iudei au fost siliţi să recunoască adevărul şi să strige: “Toate le-a
făcut bine!” (Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezaţi în numele
Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind şi
rânduind cu mare înţelepciune. Şi Înălţarea Lui este de asemenea bună, a
plănuit şi a rânduit cu mare înţelepciune, aşa cum sunt şi Întruparea
Lui, Botezul, Schimbarea la Faţă şi Învierea. “Vă este de folos ca să Mă
duc Eu” (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Săi. Vedeţi cum El
rânduieşte şi face tot ce este cel mai bine pentru oameni? Fiecare
cuvânt şi lucrare a Lui are ca scop binele nostru. Înălţarea Lui este
bunul nemărginit pentru noi toţi. Dacă nu ar fi aşa, El nu S-ar fi
înălţat. Dar să ne oprim asupra Înălţării însăşi, aşa cum o istoriseşte
Evanghelistul Luca în cele două cărţi: Evanghelia sa şi Faptele
Apostolilor.
Domnul
a spus ucenicilor Săi: “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească
Hristos şi să învieze din morţi a treia zi.” Cine a scris aceasta? Duhul
Sfânt a scris aceasta, în sfătuirea din lăuntrul Sfintei Treimi şi prin
prooroci şi înainte văzători, în Legea lui Moise, şi în prooroci, şi în
psalmi. Domnul socoteşte că aceste cărţi sunt de preţ în măsura în care
acestea spuseseră mai dinainte ce urma să I se întâmple Lui. Acolo s-a
proorocit şi aici s-a împlinit. Acolo erau duhuri şi lucruri de mare
preţ; aici e viaţă şi adevăr. Apoi El le-a deschis mintea ca să poată
pricepe Scripturile. Deschiderea minţii lor este o minune la fel ca şi
învierea din morţi, căci sub vălul gros al păcatului înţelegerea
omenească se află în întunericul mormântului: citeşte şi nu înţelege; se
uită dar nu vede; aude dar nu înţelege. Cine se uitase şi citise
cuvintele Scripturii mai mult decât cărturarii din Ierusalim – dar cine a
văzut cel mai puţin în cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a
ridicat Domnul vălul gros de pe minţile lor, ca să înţeleagă şi ei ca
şi Apostolii? De ce aceştia doreau aceasta pe când aceia nu? Pentru că,
în timp ce cărturarii şi bătrânii spuneau despre El: “Omul acesta este
păcătos”, şi aşteptau un prilej ca să-L omoare, Apostolii au spus:
“Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan
6:68). Domnul deschide mintea pentru înţelegere numai acelora care
doresc aceasta; El dă apa vieţii numai celor însetaţi, şi El Se arată
numai celor care Îl caută cu dorinţă arzătoare.
“Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească …”
Dacă Scripturile ar fi fost scrise de oameni obişnuiţi, din înţelegerea
lor omenească, nu s-ar fi făcut referiri la Fiul lui Dumnezeu în aceste
scrieri, nici nu s-ar fi grăbit să se împlinească. Dar scrierile
proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, şi Dumnezeu, credincios lui
Însuşi şi făgăduinţelor Sale, L-a trimis pe Fiul Său, Cel Unul Născut să
împlinească aceste făgăduinţe. “Aşa trebuie să pătimească”, a spus Cel
Care vede întreaga lume zidită de la un capăt la celălalt, tot aşa cum
omul vede o pagină scrisă, care se află în faţa lui. Apoi, când
Înţeleptul spune că trebuia să se întâmple, nu sunt orbii de râs când ei
spun că nu era nevoie să se întâmple? Trebuia să se întâmple: Domnul
trebuia să sufere în vremelnicie, ca să se bucure în veşnicie. Şi El a
trebuit să învie din nou, pentru ca noi să înviem prin El la viaţa cea
veşnică.
“Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.”
(Sf. Marcu, în Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte:
“Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.” “Toată făptura” înseamnă
“toţi oamenii”. Grigorie Dialogul spune într-o omilie (XXIX, despre
Marcu 16:14-20): “Omul are ceva asemenea cu toată zidirea. Cu piatra el
are aceeaşi fiinţă; cu lemnul, viaţa; cu animalele, simţurile; cu
îngerii, priceperea … Aşadar, prin “Toată făptura” noi trebuie să
înţelegem “omul”.) Dacă Domnul Iisus nu ar fi suferit şi nu ar fi murit
pentru păcatele noastre, cine dintre noi ar fi ştiut că păcatul este o
otravă aducătoare de moarte? Şi dacă El nu ar fi înviat, cine dintre
noi, ar mai avea nădejde, descoperind cât de cumplit este păcatul?
Pocăinţa nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinţă.
Căci pocăinţa este legată de suferinţă, şi iertarea cu învierea prin
puterea Dumnezeiască. Prin pocăinţă, omul cel vechi, îmbolnăvit de păcat
moare şi coboară în mormânt, şi prin iertare, omul cel nou se naşte la
viaţă nouă. Iată, cele mai minunate veşti pentru toate popoarele
pământului, încep la Ierusalim. Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul
Atotvăzătorului, a spus dreptului Iosif în cuvintele proorocului: “El va
mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1:21), este întărit de către
Stăpânul Însuşi, cu experienţa celui în suferinţă şi dreptatea
biruitorului. Dar de ce se spune: “începând de la Ierusalim”? Pentru că
marea Jertfă a fost adusă în Ierusalim pentru întreaga omenire, şi
pentru că acolo a strălucit lumina Învierii deasupra mormântului.
Atunci, în sens tainic – dacă Ierusalimul reprezintă mintea omului –
este limpede că pocăinţa şi smerenia trebuie să înceapă cu înţelegerea,
şi de aici să cuprindă lăuntrul omului în întregime. Mândria minţii l-a
aruncat pe Satan în iad; mândria minţii i-a îndepărtat pe Adam şi Eva de
Dumnezeu; mândria minţii i-a împins pe farisei şi pe cărturari să-L
ucidă pe Domnul. Mândria minţii este cel mai mare câmp al păcatului până
în ziua de astăzi. Dacă mintea omului nu îngenunchează înaintea lui
Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca. Cel care a început să-şi
liniştească mintea cu pocăinţa, a început să-şi tămăduiască şi rana cea
mai adâncă.
“Voi sunteţi martorii acestora.”
Martorii căror lucruri? Martorii suferinţelor Domnului, martorii
slăvitei Sale Învieri, martorii trebuinţei pocăinţei, martorii
adevărului iertării păcatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, când
acesta îl schimbase din prigonitor în Apostolul Său: “Căci spre aceasta
M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce
ai văzut” (Fapte 26:16). Şi Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa
predică, după pogorârea Duhului Sfânt: “Dumnezeu a înviat pe Acest
Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2:32). Apostolul Ioan
spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am
privit şi mâinile noastre au pipăit … vă vestim şi vouă” (I Ioan 1:1,3).
Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor
însufleţite ale lui Hristos, ai minunilor Sale şi a toate cele ce s-au
întâmplat în timpul vieţii Sale pământeşti – ale tuturor acestora pe
care se întemeiază mântuirea noastră. Ei au auzit şi au văzut şi au
împărtăşit Adevărul. Aceştia au fost cei dintâi care au fost luaţi în
vasul mântuirii din potopul păcatului, astfel încât şi aceştia să ia şi
pe alţii la bord şi să se mântuiască. Minţile lor au fost scuturate de
mândrie, şi inimile lor au fost curăţate de patimi. Domnul Însuşi le-a
arătat aceasta: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi
l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor
faptelor celor ce puteau fi văzute, auzite, cercetate şi pipăite,
referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost şi martorii regenerării
şi reînnoirii omului prin pocăinţă şi curăţirii de păcat. Evanghelia s-a
desfăşurat nu numai înaintea ochilor şi urechilor lor, ci şi în
lăuntrul lor, în inimile şi minţile lor. O întreagă revoluţie a inimii
şi a minţii s-a înfăptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe
lângă Hristos. Această revoluţie stătea în moartea dureroasă a omului
celui vechi din ei, şi naşterea şi mai dureroasă a omului celui nou.
Câte dureri de moarte au răbdat sufletele lor până când în sfârşit,
regenerate şi strălucitoare de lumină, au putut striga: “Ştim că am
trecut de la moarte la viaţă” (I Ioan 3:14)? Câtă vreme a trebuit, câtă
osteneală, şovăială, frică, chinuire, rătăcire, cugetare şi cercetare –
până ce ei s-au făcut mărturisitori credincioşi ai suferinţei morţii şi
Învierii trupeşti ai Domnului Iisus, ca şi ai suferinţei, morţii şi
învierii lor duhovniceşti? Totuşi, la vremea aceea, Apostolii nu erau
destul de sporiţi şi statorniciţi duhovniceşte. Şi aşa Domnul continua
să-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecării cu cuvintele:
“Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). De aceea El a rămas cu ei vreme de
patruzeci de zile după Învierea Sa, arătându-Se viu prin multe semne
doveditoare … şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi de
aceea, El a făgăduit în cele din urmă să trimită pe Duhul Sfânt, tăria
din cer.
Şi
i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a
binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a
înălţat la cer. Ce despărţire de pământ măreaţă şi emoţionantă! De pe
Muntele Măslinilor, de sub care fusese adus iarăşi la viaţa aceasta
vremelnică, Domnul cel Înviat S-a înălţat spre înălţimile nesfârşite ale
vieţii veşnice. El nu S-a înălţat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a
înălţat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile cereşti, ci deasupra
lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, cereşti, deasupra tuturor
sălaşurilor cereşti ale îngerilor şi ale celor drepţi; sus, mult mai sus
de ochii heruvimilor, chiar către tronul Tatălui ceresc, către altarul
tainic al Sfintei şi de Viaţă Dătătoarei Treimi. Măsura acestor înălţimi
nu există în lumea zidită; poate că singurul lucru cu care se poate
asemăna în direcţia opusă, stă în adâncurile în care l-a aruncat mândria
pe Lucifer, cel lepădat de Dumnezeu; sunt adâncimile în care Lucifer a
dorit să arunce întreaga omenire. Domnul Iisus ne-a mântuit din această
stricăciune fără de sfârşit şi, în locul adâncimilor acestei prăpăstii,
El ne-a ne-a ridicat pe noi la înălţimile Dumnezeieşti ale cerului. El
ne-a înviat pe noi pentru două pricini : mai întâi, pentru că El a
înviat ca om în trup, aşa cum suntem noi; şi în al doilea rând, pentru
că El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca să ne deschidă calea spre
pacea cu Dumnezeu. Înălţându-Se în trupul Său cel înviat, pe care
oamenii l-au ucis şi l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu
mâinile care purtau rănile cuielor. O Doamne prea binecuvântate, cât de
mare este mila Ta! Istoria venirii Tale în lume a început cu
binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare. Vestind venirea Ta în
lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
cu cuvintele: “Bucură-ta, ceea ce eşti plină de har … Binecuvântată eşti
tu între femei!” (Luca 1:28). Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la
cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i
îmbelşugat. O, Preabinecuvântatule între oameni! O Izvorule haric de
binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe
Apostolii Tăi!
Şi
privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă
ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: “Bărbaţi galileieni, de ce
staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer,
astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.” Cei doi bărbaţi
în veşminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevăzuţi care L-au
însoţit pe Domnul lor de la pământ la cer, aşa cum odinioară L-au
însoţit din cer pe pământ la zămislirea Sa în Nazaret şi la naşterea Sa
în Betleem. La Înălţarea Sa, doi dintre ei, după rânduiala lui Dumnezeu,
s-au făct văzuţi privirii omeneşti, ca să dea vestire ucenicilor.
Această vestire era foarte trebuincioasă pentru ei, căci aceştia s-ar fi
putut simţi singuri şi părăsiţi după plecarea Mântuitorului. “Acest
Iisus care S-a înălţat de la noi la cer, astfel va şi veni.” Aceasta
este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Săi. Vedeţi lărgimea
iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înălţării Sale la cer,
către tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeşte la
Sine, nici la slava Sa după toată umilirea, nici la odihna după muncile
Sale cele grele de pe pământ, ci la ucenicii Săi care au rămas în urmă
pe pământ. Deşi El Însuşi le-a dat lor sfătuire şi încurajare
îmbelşugată, El le trimite îngerii Lui, ca să le dea lor mai multă
mângâiere şi bucurie. Deşi El făgăduise să trimită Duhul, Mângâietorul,
şi deşi El Însuşi le spusese: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi”
(Ioan 14:18). De fapt El face mai mult decât făgăduise: El le arată
îngeri din cer, vestitorii şi slujitorii Săi, mai întâi ca să-i
lămurească de puterea Sa şi, apoi, ca să reînnoiască, prin buzele
îngerilor, făgăduinţa că El va veni din nou la ei. El face tot ce este
cu putinţă ca să ia de la ei frica şi durerea, şi ca să-i sporească cu
îndrăzneală şi bucurie.
Atunci
ei s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare. Ei
s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul şi cu trupul, ca semn al
smereniei şi ascultării lor. Această închinăciune a lor înseamnă:
Facă-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Şi ei s-au întors de la Munrele
Măslinilor la Ierusalim, aşa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu
tristeţe, ci cu bucurie mare. Ei ar fi fost mâhniţi dacă Domnul ar fi
plecat de la ei în vreun alt chip. Dar această plecare era o nouă şi
măreaţă arătare pentru ei. El nu a dispărut din priveliştea lor în
oricare chip, ca să meargă oriunde, ci S-a înălţat la cer întru slavă şi
putere. Astfel s-au împlinit în chip desluşit cuvintele Sale
prooroceşti despre această întâmplare, tot aşa cum s-au împlinit acelea
despre pătimirea şi Învierea Sa. Şi mintea Apostolilor s-a deschis, ca
să priceapă ceea ce spusese El: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel
ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3:13); şi
încă ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se
miraseră ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Dacă
veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan
6:62). – şi iarăşi: “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi
las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28). Întunericul neştiinţei
toarnă frică şi tulburare în suflet, dar lumina cunoaşterii adevărului
toarnă în suflet bucurie, şi dă putere şi încredere. Ucenicii se
aflaseră în frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre moartea şi
Învierea Sa. Dar când ei L-au văzut înviat şi viu, s-au bucurat.
Ucenicii trebuie să fi fost iarăşi cu frică şi tulburare când Domnul
le-a vorbit despre Înălţarea Sa la cer şi despărţirea de ei. Dar când
aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, după cum fusese proorocit, ei
s-au umplut de bucurie mare. Frica lor s-a destrămat, şovăiala lor a
dispărut, tulburarea lor a zburat de la ei, şi în locul acestora toate
s-a aflat adeverirea – o adeverire frumoasă, luminoasă; şi din adeverire
au căpătat putere şi bucurie. Acum ei ştiau precis că Domnul şi
Învăţătorul lor Se pogorâse din cer, pentru că acum El Se înălţase la
cer; şi că El a fost trimis de către Tatăl, pentru că El Se întorsese
acum la Tatăl; şi că El este Atotputernic în cer aşa cum a fost şi pe
pământ, căci îngerii Îl înconjoară şi fac Voia Lui. De această
cunoaştere sigură era acum legată credinţa sigură că El va veni din nou,
nu oricum, ci întru putere şi slavă, aşa cum le spusese El de multe
ori, şi îngerii Lui repetau acum făgăduinţa. Deci, pentru ei nu rămăsese
nimic altceva decât să-I împlinească poruncile cu râvnă. El le
poruncise să rămână în Ierusalim şi să aştepte putere de sus.Cu bucurie
mare şi deplin îndreptăţită, şi cu credinţa mare că această putere de
sus va coborî peste ei, aceştia s-au întors în Ierusalim.
Şi
erau toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. În
altă parte se spune că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în
rugăciune (Fapte 1:14). În cele din urmă ei văzuseră şi aflaseră că
nu-şi puteau abate inimile şi minţile de la Domnul care se depărtase din
priveliştea lor, dar care era, din pricina aceasta, sădit cu şi mai
multă hotărâre în sufletele lor. El s-a sălăşluit în inimile lor cu
putere şi slavă, şi strigau lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul. Şi
aşa El a fost din nou cu ei mai degrabă decât se aşteptaseră ei. El nu
S-a întors în chip văzut ochilor lor, ci ca să Se sălăşluiască în
sufletele lor. El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit
împreună cu Tatăl, căci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu şi Tatăl
Meu … vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14:23). Numai Duhul
Sfânt trebuia să Se pogoare şi să-Şi facă locaş în ei, ca ei să fie
bărbaţi desăvârşiţi, în care să fie reînnoit chipul şi asemănarea
Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau aştepte ei în Ierusalim.
Şi au aşteptat până a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a
pogorât, putere de sus, peste această cea dintâi biserică Creştină, ca
să nu plece din Biserica lui Hristos până în zilele noastre, şi până la
sfârşitul veacurilor.
Îl
lăudăm şi-L binecuvântăm pe Domnul care, prin Înălţarea Sa, ne-a
deschis mintea ca să pricepem şi să vedem calea şi scopul vieţii
noastre. Lăudăm şi binecuvântăm pe Tatăl, care răspunde iubirii noastre
pentru Fiul cu iubirea Lui, şi Îşi face locaşul său, împreună cu Fiul,
întru toţi cei care ţin şi mărturisesc poruncile Domnului. Şi în toată
vremea Îl păstrăm în minte pe Tatăl şi pe Fiul, lăudându-I şi
binecuvântându-I – întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului –
aşteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul – ca să vină peste noi: Cel
Care vine peste noi toţi la Botezul nostru, dar care pleacă de la noi
pentru păcatele noastre. Fie ca să se reînnoiască în noi omul cel
întreg, cel ceresc; să ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, să primim
binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slăvit şi înălţat,
căruia I Se cuvine slava şi lauda, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt –
Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii
vecilor. Amin.
(extrase din: Omilii si Predici – Sf. Nicolae Velimirovici)