Despre emoţiile muzicale
Muzica
ne aminteste in continuare cat de mare poate fi cultura umana. Cred ca este
unul din cele mai puternice semne ale maretiei sale deoarece pana si
Divinitatea are acest Dar de a dirija ansamblul uman si ceresc intr-un mod cat
se poate de firesc, natural. Echkart
Tolle
Muzica are capacitatea extraordinară de a trezi în noi o lume
întreagă de gânduri şi emoţii. Nu este un secret sau un lucru tabu atunci când
se poate proba faptul că orice fiinţă umană reacţionează în mod voluntar sau
involuntar cu plăcere la muzică, deşi în grade diferite şi nu la orice fel de
muzică. Acest lucru se poate datora pe de o parte unei anumite calităţi,
influenţe sau structuri ce conferă muzicii
calitatea de a o face mai atrăgătoare, sau poate ţine de o anumită capacitate
sau imposibilitate a anumitor indivizi de a rezona cu muzica, de la aproape
toate genurile până la unul singur. Despre cei incapapili de a iubi această
artă W.Shakespeare spunea în Neguţătorul din Veneţia: “feriţi-vă de cei cărora nu le place muzica; ei au toate defectele”
Medicul Boris Luban Plozza, autorul unor
importante lucrări interdisciplinare ale medicinei spune că “ muzica acţionează cu abstracţia instantanee
a sunetelor înlăuntrul individului. Ea îl face pe acesta să înţeleagă mai bine
sensul intrinsec al vieţii, ca şi minunile lumii, intensitatea recepţiei
frumosului, precum şi încărcătura morală conţinută în mesajul ei. Observaţiile
psihologice arată că zonele întunecate ale sufletului nostru se luminează
atunci când ne simţim la unison şi în acord deplin cu o lucrare muzicală. Este
ca şi cum am recunoaşte în noi un sunet care aşteaptă acest moment,
deplasându-se într-un balans continuu. Prin această recunoaştere şi
autocunoaştere specială ajunge audiţia muzicală la o trăire plenară a recepţiei
muzicale şi la sentimente estetice, concomitent cu o bucurie profundă şi
atotcuprinzătoare”[1].
Emoţiile
induse de muzică au atras atenţia oamenilor de ştiinţă din sferele afective şi
cognitive. Aici pot aduce o serie de argumente ce afirmă şi confirmă realitatea
ce nu poate fi contestată de absolut
nimeni.Din toate timpurile muzica a fost prezentă în toate aspectele vieţii
oamenilor, având ca funcţie principală modificarea dispoziţiei şi de reglare
emoţională. Platon considera audiţia ca un dar divin ce exercită asupra
intelectului o influenţă mult mai importantă decât văzul, iar în Philebos ne
vorbeşte despre sunetele muzicale, frumoase în sine, ce antrenează plăceri
inconsestabile[2].
Psihicul
este elementul central în receptivitatea la efectele muzicii. După ce are loc
prelucrarea la nivelul creierului a informaţiilor transmise corect sau deformat
de către ureche, apar procesele mentale care sunt de o varietate extremă.
Începând cu reprezentări de regulă coplexe (evocări a unor situaţii din trecut
dar şi construcţii imaginare) până la procese extrem de variate, cum ar fi
senzaţia de plăcere sau chiar stări afective de tristeţe, entuziasm sau
duioşie. Procesele mentale generate de muzică, au aşadar un înalt grad de stabilitate,
însă condiţiile de ascultare a muzicii, de la dispoziţia de moment şi până la
locul audiţiei, poate influenţa rezultatul psihologic.
La
o primă apreciere, muzica contribuie în mod evident la un ansamblu de stări
după cum şi remarca lui Theodule – Armand Ribot confirmă: “ muzica crează dispoziţii, ce depind de starea organică a activităţii
nervoase şi pe care noi le traducem în termeni vagi de bucurie, tristeţe,
tandreţe, seninătate, nelinişte. Pe această canava inteligenţa brodează în
funţie de natura diferiţilor indivizi”[3]. Pe lângă acest lucru, omul are tendinţa
de a decodifica sensurile muzicii sugerate de compozitor, pe baza unor relaţii
de corespondenţă a elementelor ascultate. Astfel Allegretto-ul din simfonia a VII-a de Beethoven crează o atmosferă elegiacă de
marş funebru prin ostinato-ul corzilor grave, întreruptă în două rânduri de un
episod în tonalitatea majoră omonimă, care, după tristeţea sonorităţilor
precedente, apare ca o consolare.
Pentru neurofiziologi însă interesesul
este mai puţin reprezentat de fascinanta lume a interpretării mesajului
muzical, sau de numeroasele posibilităţi de ameliorare a suferinţelor psihice
prin muzică. Specialiştii acestui domeniu sunt formaţi în spiritul aplicării în
practica medicală a unităţii dintre psihic şi somatic. Cu alte cuvinte
principala lor preocupare o reprezintă ecoul muzicii asupra vieţii
somato-viscerală, şi cum aceasta produce modificări asupra organelor.
Utilizarea metodelor recente de
investigare a activităţii creierului unui subiect în timpul ascultării muzicii
– tomografie cu emisie de pozitroni, rezonanţa magnetică nucleară (RMN) – a
permis o reală vizualizare de către observatori a unor modificări complexe din
diversele zone corticale.
Conexiunea dintre creier şi muzică nu a
fost prea greu de văzut, astfel încât după anumite observaţii s-a putut vorbi
despre modul în care emoţia muzicală intensă – pe care subiecţii o descriau
spunând “ţi se face pielea de găină” – este asociată cu regiuni cerebrale
despre care se crede că sunt implicate în recompensă, motivaţie şi excitare (
striatul ventral, amigdala, mezencefalul şi regiuni ale cortexului frontal).
Daniel Levitin vorbeşte în mod de special
de striatul ventral, acea structură din care face parte nucleul accubens, centrul
sistemului de recompensă al creierului ce joacă un rol important în plăcere şi
dependenţă. Nucleul Accubens se spune că este activ şi atunci când jucătorii
câştigă un pariu sau drogaţii iau drogul preferat. De asemeni este implicat
intens şi în transmiterea opioidelor în creier, prin capacitatea sa de a
elibera un neurotransmiţător, dopamina.
În urma unei cercetări extrem de complexe
s-a dovedit că ascultarea muzicii provoacă “o
cascadă de activări ale regiunilor cerebrale într-o anumită ordine: mai întâi
cortexul auditiv, pentru procesarea iniţială a componentelor suntelui. Apoi
ariile frontale, despre care aflam că sunt implicate în procesarea structurii
muzicale şi a aşteptărilor. În sfârşit, o reţea de regiuni – sistemul
mezolimbic – implicate în excitare, plăcere şi transmiterea opioidelor, precum
şi în producerea dopaminei, culminând cu nucleul accubens”[4].
Aspectele de recompensare şi confirmare
ale ascultării muzicii par, prin urmare, să fie mediate de creşterea nivelului
dopaminei din nucleul accubens şi de contribuţia cerebelului la reglarea
emoţiilor prin conexiunile sale cu lobul frontal şi sistemul limbic. “Teoriile neuropsihologice actuale asociază
dispoziţia şi afectele pozitive cu niveluri ridicate ale dopaminei, unul dintre
motivele pentru care multe dintre medicamentele antidepresive mai recente
acţionează asupra sistemululi dopaminergic”[5]
Se poate spune că până acum unii savanţi
pot susţine că ar şti de ce muzica îmbunătăţeşte dispoziţia oamenilor. Însă
explicaţia mecanismelor psihoneurofiziologice puse în mişcare de audierea
muzicii poate oferi doar câteva puncte de plecare. Indiferent de importantele
descoperiri în acest domeniu al mecanismelor legăturii dintre muzică şi stările
dispoziţionale evidente pe care ea le
produce, rămâne un mare semn de întrebare: de ce adeseori în faţa unei muzici
divine, calme, meditative, subiectul ascultător este cu totul copleşit, iar
muzica unor compozitori precum Schubert, Mendelssohn-Bartholdy sau Ceaikovski
ne induc o melancolie pe care marea majoritate a muzicologilor au căutat să o
atribuie structurii mentale (afective în special) a compozitorilor numiţi,
responsabili de această amprentă melancolică pusă pe muzica lor, spre deosebire
de Haydn al cărui tonus optimist ne ridică moralul.
Este interesant de precizat câteva studii
mai recente în domeniul acţiunii muzicii. Înregistrarea pulsului, a tensiunii
arteriale sau a frecvenţei respiratorii au arătat că audiţia muzicală face să
apară modificări ale tuturor funcţiilor
organismului. Fundaţia Herbert Von Karajan de la Salzburg are un merit deosbit
pentru abordarea în amânunt a emoţiei muzicală, îmbogăţind noţiunile cunoscute
până atunci. Din 1970, J.Piperek remarcase faptul că în timpul unui concert,
membrii unei orchestre simfonice prezentau o tahicardie cu o frecvenţă de până
la 150 de bătăi pe minut şi tulburări electrocardiografice importante. La
fundaţia Karajan, creată de celebrul dirijor de orchestră s-au alăturat
studenţi în ştiinţe naturale şi muzică, şi medici care au studiat în cursul activităţii
lor bazele psihofiziologice ale emoţiei muzicale[6].
Herbert von Karajan însuşi a acceptat să
se supună experienţelor, astfel încât graţie unor serii de aparate ,
înregistrând pulsul, tensiunea arterială, ritmul respirator sau volumul
sangvin, s-a evidenţiat faptul că energia fizică consumată de Karajan în timpul
unui concert avea mai puţine repercursiuni asupra sistemului neurovegetativ
decât puterea emoţională a muzicii. “ Traseul său electrocardiografic în timpul
dirijării celei de-a 6-a simfonii a lui Mahler arată o accelerare a frecvenţei
cardiace până la 120-150 bătăi în paroxismul mişcării muzicale, reacţia
emoţională a subiectului fiind comparabilă cu starea de “tensiune internă” a
lucrării”[7] Tot astfel, în timpul execuţiei actului al treilea
din Siegfried de Wagner, tensiunea arterială a marelui dirijor a crescut cu 40
mm Hg şi pulsul cu 30 de bătăi. Aceasta creştere este cauzată, după
demonstrările medicului Carl Simon, de un exces de adrenalină, fapt care uneori
poate fi fără consecinţe la un subiect sănătos, dar care uneori poate duce la o
epuizare completă. Lipsa de oxigen poate să provoace un infarct, lucru care
poate explica morţile subite ale unor dirijori în timpul execuţiei, precum
cazul lui Joseph Keilberth sau Giuseppe Sinopoli. Efecte similare s-au observa
şi la instrumentişti. Studiile comparative asupra reacţiilor psihosomatice la
muzicienii din orchestre, în funcţie de tipul de muzică abordat, au adus
rezultate edificatoare: orchestrele specializate în opere de avangardă prezentau
52% din subiecţi cu tulburări neurovegetative, din care 22% tulburări de somn,
faţă de 11% tulburări neurovegetative,din care 2% tulburări de somn la cei din
orchestrele ce executau mai ales lucrări clasice.
Efectul muzicii se produce în general
printr-un fenomen psihic înrtrucât este vorba de factori exclusiv emoţionali.
Un alt studiu din cadrul fundaţiei Karajan, efectuat de prof. Dr. Harrer G.,
demonstrează că ar fi posibil să transformăm emoţia muzicală într-o apreciere
pur estetică, nefiind afectate altfel funcţiile neurovegetative. Acestea a
studiat în acest sens acţiunea tranchilizantelor asupra emoţiei muzicale,
punând să asculte femei şi bărbaţi piese de Brahms, Bach, Stravinski, Puccini,
precum şi muzică de jazz, înainte şi după ce le-au fost administrate un calmant
foarte puternic. Constatările au fost că reacţiile la disonanţe, la
modificările de ritm sau de intensitate sonoră au fost mult mai puţin evidente
după administrarea medicamentului. Unii subiecţi au declarat că au apreciat mai
puţin muzica, alţii că au dezgustat-o, iar o mare parte ca le-a plăcut chiar
mai mult. În ceea ce priveşte instrumentinştii, care manifestă o emoţie mult
mai mare decât subiecţii care doar ascultă muzica, anumiţi cântăreţi care au
luat tranchilizante pentru a combate tracul, au declarat că dacă performanţele
lor tehnice erau mai bune, ceea ce avea de suferit era contactul emoţional cu
publicul, imposibil de stabilit.
În filozofie există tendinţa de a separa
mintea, operaţiile intelectuale, de pasiuni şi emoţii. Însă aceasta este
regăsită în psihologie, deci implicit şi în neurologie. Ramura neurologiei care
se ocupă de muzică este focalizată în special pe mecanismele neurale prin care
percepem tonalitatea, intervalele tonale, melodia, ritmul etc., şi abia recent
s-au luat în considerare aspectele afective ale aprecierii estetice a muzicii.
Deseori cand ascultăm muzică, suntem conştienţi de ambele aspecte în acelaşi
timp. Se întâmplă să fim profound mişcaţi chiar în timp ce apreciem structura
formală a unei compoziţii. “Lamentoul
Didonei” din Dido şi Enea a lui Purcell e sfâşietoare, transmite cele mai
tandre emoţii. Arta Fugii în schimb necesită o atenţie intelectuală susţinută,
frumuseţea ei fiind de un tip mai strict, mai impersonal.
“Faptul că avem mecanisme separate, pentru
aprecierea aspectelor structurale şi
emoţionale ale muzicii este dovedit de varietatea de racţii ale oamenilor la
muzică”[8]. Multora le lipsesc unele
abilităţi de percepţie în a apecia muzica, dar, cu toate acestea, o savurează
intens şi fredonează melodii extrem de entuziaşti, uneori groznic de fals, dar
cea mai mare plăcere. Alţii au o
ureche muzicală bună, sunt foarte sensibili la nuanţele formale ale muzicii,
dar nu îi interesează prea mult şi nu o consideră o parte importantă a vieţii
lor.
Dacă muzicalitatea, în sensul capacităţii
de percepere, este probabil automată, sensibilitatea la muzică este mai
complexă cu cât ea este influenţată şi de factori personali sau neurologici. În
timpul stărilor de deprimare se întâmplă ca unora muzica să nu le spună nimic “dar acest fenomen este cauzat de o
aplatizare sau pierdere generală a emoţiilor”[9]
Zadkielix alias prof. Dr Mihai Daniel
[1] Ioan Bradu Iamandescu – Muzicoterapia Receptivă,
p. 32
[2] Moutsopoulos – Muzica în opera lui Platon, Ed
Omonia
[3] J.
Verdeau-Pailes şi colab -1995, p.97
[4] Danie J. Levitin – Creierul nostru muzical,
Ed.Humanitas p.145
[5] Danie J. Levitin – Creierul nostru
muzical, Ed.Humanitas p. 215
[6] http://www.medecine-des-arts.com
[7]
http://www.medecine-des-arts.com/Frequence-cardiaque-des-musiciens.html?decoupe_recherche=karajan
[8] Anthony Scott - “Muzica şi mintea cit de Oliver
Sacks in Muzicofilia, ed. Humanitas, p. 296
[9] Oliver Sacks – Muzicofilia, ed. Humanitas, p. 296
