Translate

sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Despre emoţiile muzicale

    Despre emoţiile muzicale

Muzica ne aminteste in continuare cat de mare poate fi cultura umana. Cred ca este unul din cele mai puternice semne ale maretiei sale deoarece pana si Divinitatea are acest Dar de a dirija ansamblul uman si ceresc intr-un mod cat se poate de firesc, natural.     Echkart Tolle
    

      Muzica are capacitatea extraordinară de a trezi în noi o lume întreagă de gânduri şi emoţii. Nu este un secret sau un lucru tabu atunci când se poate proba faptul că orice fiinţă umană reacţionează în mod voluntar sau involuntar cu plăcere la muzică, deşi în grade diferite şi nu la orice fel de muzică. Acest lucru se poate datora pe de o parte unei anumite calităţi, influenţe sau structuri  ce conferă muzicii calitatea de a o face mai atrăgătoare, sau poate ţine de o anumită capacitate sau imposibilitate a anumitor indivizi de a rezona cu muzica, de la aproape toate genurile până la unul singur. Despre cei incapapili de a iubi această artă W.Shakespeare spunea în Neguţătorul din Veneţia: “feriţi-vă de cei cărora nu le place muzica; ei au toate defectele”
  Medicul Boris Luban Plozza, autorul unor importante lucrări interdisciplinare ale medicinei spune că “ muzica acţionează cu abstracţia instantanee a sunetelor înlăuntrul individului. Ea îl face pe acesta să înţeleagă mai bine sensul intrinsec al vieţii, ca şi minunile lumii, intensitatea recepţiei frumosului, precum şi încărcătura morală conţinută în mesajul ei. Observaţiile psihologice arată că zonele întunecate ale sufletului nostru se luminează atunci când ne simţim la unison şi în acord deplin cu o lucrare muzicală. Este ca şi cum am recunoaşte în noi un sunet care aşteaptă acest moment, deplasându-se într-un balans continuu. Prin această recunoaştere şi autocunoaştere specială ajunge audiţia muzicală la o trăire plenară a recepţiei muzicale şi la sentimente estetice, concomitent cu o bucurie profundă şi atotcuprinzătoare[1].
Emoţiile induse de muzică au atras atenţia oamenilor de ştiinţă din sferele afective şi cognitive. Aici pot aduce o serie de argumente ce afirmă şi confirmă realitatea ce  nu poate fi contestată de absolut nimeni.Din toate timpurile muzica a fost prezentă în toate aspectele vieţii oamenilor, având ca funcţie principală modificarea dispoziţiei şi de reglare emoţională. Platon considera audiţia ca un dar divin ce exercită asupra intelectului o influenţă mult mai importantă decât văzul, iar în Philebos ne vorbeşte despre sunetele muzicale, frumoase în sine, ce antrenează plăceri inconsestabile[2].
Psihicul este elementul central în receptivitatea la efectele muzicii. După ce are loc prelucrarea la nivelul creierului a informaţiilor transmise corect sau deformat de către ureche, apar procesele mentale care sunt de o varietate extremă. Începând cu reprezentări de regulă coplexe (evocări a unor situaţii din trecut dar şi construcţii imaginare) până la procese extrem de variate, cum ar fi senzaţia de plăcere sau chiar stări afective de tristeţe, entuziasm sau duioşie. Procesele mentale generate de muzică, au aşadar un înalt grad de stabilitate, însă condiţiile de ascultare a muzicii, de la dispoziţia de moment şi până la locul audiţiei, poate influenţa rezultatul psihologic.
La o primă apreciere, muzica contribuie în mod evident la un ansamblu de stări după cum şi remarca lui Theodule – Armand Ribot confirmă: “ muzica crează dispoziţii, ce depind de starea organică a activităţii nervoase şi pe care noi le traducem în termeni vagi de bucurie, tristeţe, tandreţe, seninătate, nelinişte. Pe această canava inteligenţa brodează în funţie de natura diferiţilor indivizi”[3]. Pe lângă acest lucru, omul are tendinţa de a decodifica sensurile muzicii sugerate de compozitor, pe baza unor relaţii de corespondenţă a elementelor ascultate. Astfel Allegretto-ul din simfonia a VII-a de Beethoven crează o atmosferă elegiacă de marş funebru prin ostinato-ul corzilor grave, întreruptă în două rânduri de un episod în tonalitatea majoră omonimă, care, după tristeţea sonorităţilor precedente, apare ca o consolare.
Pentru neurofiziologi însă interesesul este mai puţin reprezentat de fascinanta lume a interpretării mesajului muzical, sau de numeroasele posibilităţi de ameliorare a suferinţelor psihice prin muzică. Specialiştii acestui domeniu sunt formaţi în spiritul aplicării în practica medicală a unităţii dintre psihic şi somatic. Cu alte cuvinte principala lor preocupare o reprezintă ecoul muzicii asupra vieţii somato-viscerală, şi cum aceasta produce modificări asupra organelor.
Utilizarea metodelor recente de investigare a activităţii creierului unui subiect în timpul ascultării muzicii – tomografie cu emisie de pozitroni, rezonanţa magnetică nucleară (RMN) – a permis o reală vizualizare de către observatori a unor modificări complexe din diversele zone corticale.
Conexiunea dintre creier şi muzică nu a fost prea greu de văzut, astfel încât după anumite observaţii s-a putut vorbi despre modul în care emoţia muzicală intensă – pe care subiecţii o descriau spunând “ţi se face pielea de găină” – este asociată cu regiuni cerebrale despre care se crede că sunt implicate în recompensă, motivaţie şi excitare ( striatul ventral, amigdala, mezencefalul şi regiuni ale cortexului frontal).
Daniel Levitin vorbeşte în mod de special de striatul ventral, acea structură din care face parte nucleul accubens, centrul sistemului de recompensă al creierului ce joacă un rol important în plăcere şi dependenţă. Nucleul Accubens se spune că este activ şi atunci când jucătorii câştigă un pariu sau drogaţii iau drogul preferat. De asemeni este implicat intens şi în transmiterea opioidelor în creier, prin capacitatea sa de a elibera un neurotransmiţător, dopamina.
În urma unei cercetări extrem de complexe s-a dovedit că ascultarea muzicii provoacă “o cascadă de activări ale regiunilor cerebrale într-o anumită ordine: mai întâi cortexul auditiv, pentru procesarea iniţială a componentelor suntelui. Apoi ariile frontale, despre care aflam că sunt implicate în procesarea structurii muzicale şi a aşteptărilor. În sfârşit, o reţea de regiuni – sistemul mezolimbic – implicate în excitare, plăcere şi transmiterea opioidelor, precum şi în producerea dopaminei, culminând cu nucleul accubens”[4].
Aspectele de recompensare şi confirmare ale ascultării muzicii par, prin urmare, să fie mediate de creşterea nivelului dopaminei din nucleul accubens şi de contribuţia cerebelului la reglarea emoţiilor prin conexiunile sale cu lobul frontal şi sistemul limbic. “Teoriile neuropsihologice actuale asociază dispoziţia şi afectele pozitive cu niveluri ridicate ale dopaminei, unul dintre motivele pentru care multe dintre medicamentele antidepresive mai recente acţionează asupra sistemululi dopaminergic[5]
Se poate spune că până acum unii savanţi pot susţine că ar şti de ce muzica îmbunătăţeşte dispoziţia oamenilor. Însă explicaţia mecanismelor psihoneurofiziologice puse în mişcare de audierea muzicii poate oferi doar câteva puncte de plecare. Indiferent de importantele descoperiri în acest domeniu al mecanismelor legăturii dintre muzică şi stările dispoziţionale  evidente pe care ea le produce, rămâne un mare semn de întrebare: de ce adeseori în faţa unei muzici divine, calme, meditative, subiectul ascultător este cu totul copleşit, iar muzica unor compozitori precum Schubert, Mendelssohn-Bartholdy sau Ceaikovski ne induc o melancolie pe care marea majoritate a muzicologilor au căutat să o atribuie structurii mentale (afective în special) a compozitorilor numiţi, responsabili de această amprentă melancolică pusă pe muzica lor, spre deosebire de Haydn al cărui tonus optimist ne ridică moralul.
Este interesant de precizat câteva studii mai recente în domeniul acţiunii muzicii. Înregistrarea pulsului, a tensiunii arteriale sau a frecvenţei respiratorii au arătat că audiţia muzicală face să apară  modificări ale tuturor funcţiilor organismului. Fundaţia Herbert Von Karajan de la Salzburg are un merit deosbit pentru abordarea în amânunt a emoţiei muzicală, îmbogăţind noţiunile cunoscute până atunci. Din 1970, J.Piperek remarcase faptul că în timpul unui concert, membrii unei orchestre simfonice prezentau o tahicardie cu o frecvenţă de până la 150 de bătăi pe minut şi tulburări electrocardiografice importante. La fundaţia Karajan, creată de celebrul dirijor de orchestră s-au alăturat studenţi în ştiinţe naturale şi muzică, şi medici care au studiat în cursul activităţii lor bazele psihofiziologice ale emoţiei muzicale[6].
Herbert von Karajan însuşi a acceptat să se supună experienţelor, astfel încât graţie unor serii de aparate , înregistrând pulsul, tensiunea arterială, ritmul respirator sau volumul sangvin, s-a evidenţiat faptul că energia fizică consumată de Karajan în timpul unui concert avea mai puţine repercursiuni asupra sistemului neurovegetativ decât puterea emoţională a muzicii. “ Traseul său electrocardiografic în timpul dirijării celei de-a 6-a simfonii a lui Mahler arată o accelerare a frecvenţei cardiace până la 120-150 bătăi în paroxismul mişcării muzicale, reacţia emoţională a subiectului fiind comparabilă cu starea de “tensiune internă” a lucrării”[7] Tot astfel, în timpul execuţiei actului al treilea din Siegfried de Wagner, tensiunea arterială a marelui dirijor a crescut cu 40 mm Hg şi pulsul cu 30 de bătăi. Aceasta creştere este cauzată, după demonstrările medicului Carl Simon, de un exces de adrenalină, fapt care uneori poate fi fără consecinţe la un subiect sănătos, dar care uneori poate duce la o epuizare completă. Lipsa de oxigen poate să provoace un infarct, lucru care poate explica morţile subite ale unor dirijori în timpul execuţiei, precum cazul lui Joseph Keilberth sau Giuseppe Sinopoli. Efecte similare s-au observa şi la instrumentişti. Studiile comparative asupra reacţiilor psihosomatice la muzicienii din orchestre, în funcţie de tipul de muzică abordat, au adus rezultate edificatoare: orchestrele specializate în opere de avangardă prezentau 52% din subiecţi cu tulburări neurovegetative, din care 22% tulburări de somn, faţă de 11% tulburări neurovegetative,din care 2% tulburări de somn la cei din orchestrele ce executau mai ales lucrări clasice.
Efectul muzicii se produce în general printr-un fenomen psihic înrtrucât este vorba de factori exclusiv emoţionali. Un alt studiu din cadrul fundaţiei Karajan, efectuat de prof. Dr. Harrer G., demonstrează că ar fi posibil să transformăm emoţia muzicală într-o apreciere pur estetică, nefiind afectate altfel funcţiile neurovegetative. Acestea a studiat în acest sens acţiunea tranchilizantelor asupra emoţiei muzicale, punând să asculte femei şi bărbaţi piese de Brahms, Bach, Stravinski, Puccini, precum şi muzică de jazz, înainte şi după ce le-au fost administrate un calmant foarte puternic. Constatările au fost că reacţiile la disonanţe, la modificările de ritm sau de intensitate sonoră au fost mult mai puţin evidente după administrarea medicamentului. Unii subiecţi au declarat că au apreciat mai puţin muzica, alţii că au dezgustat-o, iar o mare parte ca le-a plăcut chiar mai mult. În ceea ce priveşte instrumentinştii, care manifestă o emoţie mult mai mare decât subiecţii care doar ascultă muzica, anumiţi cântăreţi care au luat tranchilizante pentru a combate tracul, au declarat că dacă performanţele lor tehnice erau mai bune, ceea ce avea de suferit era contactul emoţional cu publicul, imposibil de stabilit.
În filozofie există tendinţa de a separa mintea, operaţiile intelectuale, de pasiuni şi emoţii. Însă aceasta este regăsită în psihologie, deci implicit şi în neurologie. Ramura neurologiei care se ocupă de muzică este focalizată în special pe mecanismele neurale prin care percepem tonalitatea, intervalele tonale, melodia, ritmul etc., şi abia recent s-au luat în considerare aspectele afective ale aprecierii estetice a muzicii. Deseori cand ascultăm muzică, suntem conştienţi de ambele aspecte în acelaşi timp. Se întâmplă să fim profound mişcaţi chiar în timp ce apreciem structura formală a unei compoziţii.  “Lamentoul Didonei” din Dido şi Enea a lui Purcell e sfâşietoare, transmite cele mai tandre emoţii. Arta Fugii în schimb necesită o atenţie intelectuală susţinută, frumuseţea ei fiind de un tip mai strict, mai impersonal.
“Faptul că avem mecanisme separate, pentru aprecierea aspectelor structurale  şi emoţionale ale muzicii este dovedit de varietatea de racţii ale oamenilor la muzică”[8]. Multora le lipsesc unele abilităţi de percepţie în a apecia muzica, dar, cu toate acestea, o savurează intens şi fredonează melodii extrem de entuziaşti, uneori groznic de fals, dar cea mai mare plăcere. Alţii au o ureche muzicală bună, sunt foarte sensibili la nuanţele formale ale muzicii, dar nu îi interesează prea mult şi nu o consideră o parte importantă a vieţii lor.
Dacă muzicalitatea, în sensul capacităţii de percepere, este probabil automată, sensibilitatea la muzică este mai complexă cu cât ea este influenţată şi de factori personali sau neurologici. În timpul stărilor de deprimare se întâmplă ca unora muzica să nu le spună nimic “dar acest fenomen este cauzat de o aplatizare sau pierdere generală a emoţiilor”[9]   


                                                                            Zadkielix alias prof. Dr Mihai Daniel





[1] Ioan Bradu Iamandescu – Muzicoterapia Receptivă, p. 32
[2] Moutsopoulos – Muzica în opera lui Platon, Ed Omonia
[3]  J. Verdeau-Pailes şi colab -1995, p.97
[4] Danie J. Levitin – Creierul nostru muzical, Ed.Humanitas p.145
[5] Danie J. Levitin – Creierul nostru muzical, Ed.Humanitas p. 215
[6] http://www.medecine-des-arts.com
[7] http://www.medecine-des-arts.com/Frequence-cardiaque-des-musiciens.html?decoupe_recherche=karajan
[8] Anthony Scott - “Muzica şi mintea cit de Oliver Sacks in Muzicofilia, ed. Humanitas, p. 296
[9] Oliver Sacks – Muzicofilia, ed. Humanitas, p. 296