Un mare compozitor, trecut la cele vesnice de foarte multe secole a lasat posteritatii urmatoarea definitie:
"Fericirea este o floare rară; ea vine şi trece ca norul fugar de primăvară." Christoph W. Gluck în Orfeu şi Euridice
Bineinteles, daca privim astfel lucrurile riscam sa ajungem destul de retinuti, ca sa nu spun taciturni! Insa, aceasta definitie ma duce cu gandul la ceva ce se poate explica-notiunea de a primi dar si aceea de a oferi!
Fericirea este o suma de energie ce se poate distribui in egala masura, in momente binecuvantate! Insa, toata aceasta fericire se poate si primi, deoarece toti (de la primul la ultimul suflet) reprezentam o comunitate, o familie!
De aici pot spune ca exista notiunea de COMUNIUNE, inteleasa ca una in care fericirea se bazeaza pe un set de legi morale, civice, estetice etc
Insa, sa nu uitam de factorii ce concorda la c eea ce numim a fi fericirea! Bineinteles acestia sunt nenumarati, insa primii care mi vin in minte sunt ingerii, mesagerii luminosi ce ne ocrotesc, ne invata si au capacitatea de a se bucura cu noi si prin noi in fata Creatorului!
Ducand aceasta discutie pe un alt plan as vrea sa amintesc si de scopul lasarii pe Pamant a acestei notiuni!Bineinteles ca Puterea Cereasca , in marea Sa iubire de oameni a mijlocit, ca pe cuprinsul acestei planete sa existe momente de autentica bucurie dar si alte momente in care fiecare dintre noi sa poata simti si partea mai dificila, mai plina de asperitati a vietii!
De aceea, pana si Fercitul Augustin a lasat scris, peste veacuri urmatoarele: "Fericirea e să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja."
Poate ca este prima definitie care m-a facut sa zambesc.Pentru ca intotdeauna ne
gandim la ceea ce nu avem, cand de fapt ar trebui sa gandim mai intai la
ce avem si eventual apoi, la ceea ce nu avem.Riscam in secunda urmatoare sa ravnim la ceva utopic, imaginar si...cam nefolositor! CA UN ACTOR, am sa sustin un punct de vedere la care probabil nu va asteptati!
Ce ar zice unii daca s-ar ghida dupa proverbul (destul devechi si rautacios) "fericirea mea incepe acolo unde se termina fericirea aproapelui meu!" Sa ma iertati daca mi-am permis a-l parafraza pe vreun ilustru filosof, insda am simtit nevoia sa aduc in discutia aceasta si un altfel de a privi lucrurile!
Daca stam si ne uitam cu sinceritate, unul catre celalalt vom descoperi oare fericirea? Sau putem aprecia la justa valoare tot ceea ce am denumi, sub setul personal de valori ...fericirea?
Sa nu care cumva sa va opriti din lectura aceasta deoarece ati risca sa deveniti ...mai nefericiti!
Poate ac unii dintre Dvs veti simti nevoia de a va exterioriza sau chiar de a va intreba (perfect, regulamentar) ce anume ar impiedica aceasta notiune, aceasta superba stare de fapt in a ne domina!
Pai, fara sa devin pretios sau simandicos, ce vis e pare ca se intampla pe Terra? Fericirea unora depinde exclusiv de capacitatea lor de a darui sau e ceva programabil, programat si chiar fin monitorizat?
Nu mi doresc sa va raspund la intrebare doarece as devia destul de mult de la tema...Poate ca blog-ul meu e serie de nespuse evenimente, luari-aminte, informatii interesante (sau foarte putin interesante), luari de pozitie, extrapolari etc
Insa, in acest debut de luna August am dorit sa-mi exprim public starea mea de fericire, intr-o forma (sau alta), completa si fireasca! Mergand pe acest fir, amd escoperit faptul ca subiectele ce includ tot ceea ce numim noi a fi pozitiv sunt mult prea putin pretuite, fata de toata aceasta agitatie, surmenaj si rascoala perpetua ce ne cam caracterizeaza!
De aceea, fara a-mi aroga merite deosebite am decis a comenta, a expune cate ceva despre fericire!D
in punct de vedere psihologic, asa cum se stie,majoritatea ţelurilor pe care dorim să le împlinim în viaţă pot fi separate în două categorii: fericirea personală şi serviciile efectuate pentru alte persoane. Cu alte cuvinte, obiectivele sunt fie orientate-spre-sine sau orientate-către-alţii.
Bun,statistica (ca si aici ne lovim de ea) aproba dintru debut ca ar exista cele două ţeluri , ce nu pot fi îndeplinite în acelaşi timp! De ce? Simple,este necesară renunţarea la unul dintre acestea.
Multă vreme,poate chiar de la inceputurile lumii, cercetătorii si cei ce au cautat a se simti fericiti s-au întrebat care sunt persoanele mai fericite — cele care îşi dedică efortul fericirii personale, sau cele care îşi petrec viaţa ajutându-i pe alţii?
As propune un exerciţiu simplu pentru a identifica răspunsul: identificarea a 10 persoane pe care le cunoaştem foarte bine, pe care să le etichetăm ca fiind fericite sau nefericite pe baza a ceea ce ştim despre ele. Apoi, as recomandă să etichetăm fiecare dintre cele 10 persoane pe baza orientării eforturilor acestora - spre alţii sau spre propria persoană.
Observaţi vreun tipar? Cercetătorii au descoperit poate doar unul!Anume ca, statistica arată că este de 10 ori mai probabil ca persoanele fericite să-şi canalizeze energiile către alţi oameni decât către propria persoană Acest lucru sugerează că fericirea este un efect secundar al eforturilor depuse pentru alte persoane şi nu rezultatul unui efort depus în mod special pentru a obţine fericirea.
Cu acest exercitiu mental imi inchei si eu aceasta modesta expunere, nu inainte de a ma asigura ca, la finalul lecturii , va veti considera un pic mai fericiti!
Cu alese ganduri,
Zadkielix alias D.M
Aşa cum anticipam, sciziunea se produce o dată cu disocierea între inteligenţă şi sensibilitate din secolul al XVIII-lea. Nu e aici locul de a intra în amănunte şi ca să ne facem o idee despre ce e vorba, ajunge să aruncăm o privire pe celebra şi deloc învechita carte a lui Paul Hazard, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea. De la Montesquieu la Lessing. În prima parte a cărţii, profesorul parizian descrie modul în care spiritele acelui secol intentează proces lui Hristos şi Crucii şi în cea de-a doua rezumă corpusul teoretic al epocii, cel care urma să fie noua Scriptură a lumii noi. Despre intenţiile lor, Paul Hazard scrie astfel: „Aceste spirite îndrăzneţe vor încerca să şi reconstruiască şi lumina raţiunii lor ar împrăştia marile mase de umbră cu care era acoperit pământul şi ei vor fi găsit planul naturii, pe care nu au decât să-l urmeze pentru a regăsi fericirea pierdută. (...)
RăspundețiȘtergereÎn frumoasele edificii luminoase pe care le-ar construi, ar prospera generaţii care nu vor mai avea nevoie să caute în altă parte decât în ele însele raţiunea lor de a fi, măreţia şi fericirea lor”. Partea a doua poartă numele de Cetatea oamenilor şi are nouă capitole, şi la simpla lectură a numelor lor şi a celor ale numeroaselor subcapitole se observă cu uşurinţă schimbarea fundamentală de epistemă, în sensul că nu profunzimea, ci utilitatea practică imediată a ideii devine criteriul de valoare. E, desigur, oarecum natural să ne aşteptăm la aşa ceva când avem în vedere domenii precum ştiinţele naturii sau cele politice, însă atunci când condiţia eliminatorie a utilităţii ideologiei se aplică pe tărâmul literelor, lucrurile par ciudate.
Al optulea capitol, care - fapt sugestiv - e şi singurul dedicat literelor, capitol intitulat Ideile şi literele, e structurat pe această idee centrală a transformării literaturii într-o artă a utilităţii sociale. Din arta cuvântului, singurul folos poate fi acela al plăcerii şi hedonismul superficial a şi fost, de altfel, cauza pentru care literatura secolului al XVIII-lea a fost numită „literatură a plăcerii”. Exemplul cel mai bun pe care Paul Hazard îl aduce în acest sens e acela al versurilor superficiale ale lui Voltaire. Însă schimbarea cea mai mare nu e aceasta şi diferenţa majoră constă în proliferarea fără precedent a criticii literare, în particular, şi a literaturii secundare, ştiinţifice, în general. Obiectul de studiu care se află în prim-planul acesteia din urmă este - cum putea fi altfel? - civilizaţia. Şi aici, textul definitoriu pentru mentalitatea epocii îi aparţine lui Voltaire - e vorba de binecunoscutul Essai sur les moeurs (Eseu despre moravuri).
Se făcea, pentru întâia oară în istoria culturii europene, distincţie între o literatură a sensibilităţii (sau a inimii) şi una a raţiunii (sau a minţii), şi cea din urmă era supraordonată celei dintâi. Pe măsură ce clivajul dintre ele se adânceşte, pe măsură ce tot soiul de specializări şi de supraspecializări îşi fac loc în interiorul acestei literaturi a raţiunii practice, apar, din ce în ce mai distincte şi mai ireductibile una la cealaltă, cele două chipuri cioplite din anteriorul monolit al culturii: cultura tehnică şi cea umanistă. De aici, şi rivalitatea între cele două grupuri ale sacerdoţilor culturii - cei ai culturii tehnice, pe de o parte, şi cei ai culturii umaniste, pe de alta. Am fost deseori martorul obtuzităţii de care dau dovadă aceştia unii faţă de alţii.
Fără să mă opresc asupra tuturor cazurilor care ar merita atenţie sporită, o să mă limitez la a aminti primul exemplu, în ordine cronologică şi poate nu numai cronologică, acela al relaţiei dintre Platon şi tiranul Syracusei, Dionysios cel Bătrân, respectiv, după moartea tiranului, cu succesorul lui, Dionysios cel Tânăr. După vârsta de 40 de ani şi după moartea lui Socrate, Platon a fost chemat în calitate de consilier la Syracusa şi a încercat să convingă pe tiranul care se afla la putere să aplice concepţiile platonice privind statul ideal. În cea de-a şaptea lui scrisoare, cea adresată prietenilor lui Dion, unchiul lui Dionysios cel tânăr, Platon scrie, definindu-şi idealul politic: „Am ajuns la concluzia că toate statele existente sunt rău conduse. Statutul lor de drept, afară de cazul când, ca prin miracol, a fost îmbunătăţit prin grija proniei, se află într-o stare deficitară. Spre cinstea Filosofiei, este de datoria mea să afirm că numai cu ajutorul ei pot fi stabilite drepturile politice şi civice, şi neamurile omeneşti nu vor fi scutite de calamităţi mai înainte ca adevăraţii filozofi, în toată puterea cuvântului, să preia puterea de stat sau ca tagma conducătorilor de stat, printr-o minune divină, să devină adepta Filozofiei”. Un stat condus de filosofi - acesta e deci idealul politic al lui Platon. Ne putem lesne imagina care a fost succesul lui Platon predicând asemenea idei unui tiran precum Dionysios cel Tânăr şi singurul lucru pe care l-a obţinut a fost un domiciliu forţat, şi nicidecum o îmbunătăţire a stării sicilienilor.
RăspundețiȘtergereAcest binom Platon - Dionysios cel Tânăr reproduce de fapt în emblemă situaţia istorică imuabilă a culturii încercând să dirijeze politica. Încercare aproape inevitabil eşuată. Oricât de mult iubim cultura, nu putem să nu recunoaştem că, în stricta contemporaneitate, nu filosoful, ci tiranul are câştig de cauză. Cultura nu e niciodată pentru contemporani. Ceea ce înseamnă pur şi simplu că, după toate probabilităţile, menirea culturii nu e de a face politica, după cum menirea politicii nu e de a face cultura. Efectele sunt, în ambele cazuri, dezastruoase. Atunci, care poate fi menirea politicii?
Putem deduce astfel, care este una din caile pe care trebuie sa le urmam. Toate cele bune domnule Daniel !
RăspundețiȘtergere