marți, 31 ianuarie 2012
Viva la musica!!!
These are one of the best live Paganini performance I have seen.
Zadkielix alias D.M
Despre Minciuna
Minciuna este o afirmatie ce este contrazisă de către experiență, observație sau bun simț, oferită de mincinos în mod premeditat sau spontan prin contorsionarea totală sau parțială a faptelor și a notiunii de adevar! Biuneinteles, totul se realizeaza prin procedeul argumentarii selective, dar aparent semnificative a faptelor. De regulă, minciuna se consideră o acțiune intențională de declarare a unei stari modale necomfirmabile sau imediat (ori ușor) confirmabilă, pentru a produce confuzie, a oferi false speranțe, a determina o anume deplasare ce servește într-un fel sau altul mincinosului. Deși minciunile premeditate sunt cele care sunt considerate a fi mult mai devastatoare și de neiertat, se pot totuși identifica și minciuni spontane, nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de înțelegere corectă și de interpretarea greșită a informațiilor existente sau accesibile la un moment dat.
Privit dintr-o anumită perspectivă, se poate afirma că minciuna caracterizează sui generis personalitatea iar adevărul cauzeaza notiunii de realitate. Mai precis, orice sau oricine poate produce afirmații confirmabile sau infirmabile cu privire la realitate, dar reflectarea realității în individ, sinonime si total distincte oricărei transpuneri sau oricărei cantități purtătoare de informații se metamorfozează departe de "realitate" cu o structura distinctă.
Minciuna vizează împraștierea intențională a unor afirmații false (care pot fi atât degradanta cât și laudativa) cu privire la conținutul sau la valoarea diferitelor afirmatii, hotarari (dintre care unele pot fi extrem de veridice sau excelent fabricate). Am totala convingere ca acest mecanism se bazeaza prin propunerea și susținerea unui "autentic" sistem de false valori preferențial, sistem care neagă valori consacrate și recunoscute. În schimb, tot ce se poate aprecia drept afirmatie fundamentala risca a deveni banalitat ce e incapabil să producă satisfacții de natură emoțională și intelectuală superioara, Totodata acest fals mecanism determina și acea estompare a orizontului uman atat de necesar individului sau colectivității.
Minciuna este “vacanţa” (a se înţelege, absenţa) adevărului.
Din cate se pare am aflat că Lucian Blaga ar fi lasat scris si spus asta!
Ideea centrala a Intregului Univers ce se doreste a fi armonios, bine structurat si totodata ierarhizat eficient, in conformitate cu principiile cauzale ce tin de Bine, Adevar si Frumos se bazeaza pe mai multe coordonate.Una dintre acestea este determinata de Cuvant si de Adevar, notiuni cu puternic ecou in orice fel de stiinta sau domeniu, indiferent de asociere sau de context.Relatia directa dintre oameni (in reteta asa-zis ideala) e concretizata prin alte notiuni ca respect si norma deoarece atitudinea celui ce propune si promoveaza Binele trebuie sa contracareze tot ceeea ce tine de partea blamata, urata a ceea ce denumim a fi Rau.
Calomnia, minciuna sau alte asemenea non-valori sunt, din pacate asimilate si chiar promovate,cu deplina diplomatie de societatea actuala multisecularizata si profund scindata.
Fara sa dramatizez as mai avea de spus cate ceva.Trăim într-o epocă de uluitoare progrese ştiinţifice şi nimeni din profesiunea noastră n-are dreptul să piardă contactul cu acest progres.Dar sunt profund convins că dupa ce s-a epuizat tot ce era de spus cu privire la datoria noastră de a ne ţine la curent cu investigaţiile şi cercetările actuale,sarcina esenţială rămâne a marturisi Adevarul.Bineinteles, ramane la atitudinea fiecaruia in a rezolva aceasta problemă sufletească.Poate o să pară banal şi ieftin să declari că dragostea de umanitatea este cel mai important lucru din lume,dar,fără acest imbold,zgomotoasele descoperiri ale ştiinţei nu mai rasună decât ca nişte sunete de surle şi trâmbiţe, atunci cand incercam sa definim minciuna.
Pot avea toată încrederea în în iscusintele noastre descoperiri,în eficienţa lor în practică,în instrumentele noastre de precizie,dar dacă sunt lipsit de căldura sufletească nu însemn mare lucru.
Recunostinta pe care ar trebui sa o aratam atat Creatorului cat mai ales celor din jur ar trebui sa fie tocmai centrul, miezul vietii fiecaruia.
Minciuna reprezintă o denaturare voită a adevărului -cel puţin aşa spune dicţionarul. De regulă, vorbim despre o lipsă de concordanţă dintre ceea ce se spune şi realitate. Aşadar, minciuna este legată de actul comunicării şi de relaţia dintre doi interlocutori. Nu este vorba despre o interpretare a ceea ce s-a întâmplat, nici despre o construcţie fictivă a unei realităţi ideatice sau imaginare, ci despre o prezentare distorsionată a ceea ce este cunoscut ca atare de către cineva.
De regulă, minciuna apare ca o modalitate da a masca adevărul cu scopul de a evita cunoaşterea lui aşa cum este. Rezultă că prin minciună celălalt este înşelat, amăgit şi este pus în relaţie cu ceva care nu este adevărat sau real. Mecanismul minciunii este cel al reconstruirii datelor adevărului în procesul de comunicare. Ea implică o lipsă de onestitate în ceea ce este formulat şi transmis celuilalt, o intenţie de a comunica altceva, în parte sau în totalitate.
Asupra gravităţii minciunii se pronunţă absolut orice religie şi cultură.Specialiştii în sociologie şi psihologie susţin că minciuna face parte din cotidianul vieţii oricărui om şi funcţionează ca un mecanism de supravieţuire şi de adaptare la condiţiile de viaţă de care dispune cineva la un moment dat. Se spune că toţi oamenii mint, dar nu în aceeaşi măsură şi nu din aceleaşi motive. Din această perspectivă, se pot identifica câteva modalităţi prin care se declanşează minciuna. Cea mai frecventă situaţie, cu care dealtfel suntem atât de obişnuiţi, este aceea de a da partenerilor noştri de dialog răspunsurile aşteptate, conform cu termenii arealului social, al spaţiului în care trăim. Este o formă de a ne controla şi masca adevăratele gânduri şi sentimente şi de a transmite lucruri convenţionale.
Pare o formă inofensivă, care produce relaţii amiabile, care trădează bună cuviinţă, politeţe sau respect (de exemplu, să îi spui cuiva „ce bine arăţi astăzi”, deşi nu crezi şi nu simţi asta). Utilitatea minciunii pare a fi fundamentală în crearea unui spaţiu social tolerant şi politicos. Corelat cu acesta, minciuna mai apare prin înclinaţia „firească” a omului de a cosmetiza adevărul sau realitatea la care a participat. Ca minciună, această îmbogăţire a realităţii cu date care nu s-au întâmplat, poate lua două forme. Una mai uşoară, cu elemente de decor şi detalii care nuanţează situaţia, dar nu neapărat aduce modificări semnificative ale adevărului.
Există şi o formă radicală, care conduce la o denaturare completă a faptelor sau a unui anumit conţinut.
Minciuna este utilizată nu numai ca instrument al decenţei şi bunelor maniere, ci şi ca o cale prin care individul încearcă să-şi traseze un contur cât mai convenabil în raport cu ceilalţi. Aici minciuna este motivată de interesele personale de a fi receptat într-un anumit mod şi de a avea beneficiile unei asemenea receptări (o slujbă, un partener etc.).
Există situaţii în care minciuna reprezintă calea detaşării, desprinderii de o situaţie. Participarea la un anumit adevăr aduce responsabilitate, iar minciuna poate ajuta pe cineva să se eschiveze („n-am fost atent”, „nu mai ştiu”, „probabil”). Deseori se întâmplă ca oamenii să prefere minciuna adevărului, tocmai pentru a crea aparenţe sau pentru a nu mai fi nevoie de justificări. Este tot o formă de renunţare, de a lăsa să se ştie altceva decât adevărul. Apelul la minciună se realizează frecvent în situaţiile de criză: în conflicte, când au apărut rezultate nedorite, când pagubele sunt mari.
Apelul la minciună pare a fi o cale de ieşire din criză, alegând drumul cel mai scurt sau mai puţin costisitor. De asemenea, minciuna apare uşor când individul este sub presiune: fie spune ceea ce celălalt doreşte să audă, fie formulează un răspuns care să îl ajute să nu cedeze. În fine, dar nu în ultimul rând, identificăm minciuna ca un mijloc prin care se încearcă salvarea cuiva sau a unei situaţii, precum şi ca o cale de a încuraja, de a da speranţă cuiva. Această situaţie este, de regulă, aşteptată de cel aflat în necaz şi este calificată drept un bine care acoperă eventualul rău al minciunii.
Situaţiile limită, de excepţie, nu fac parte din logica vieţii comune şi reclamă o analiză care nu poate rămâne la limitele moralei comune. Însă Binele nu se poate face decât pe calea Adevarului.Dacă iubirea pentru aproapele îl conduce pe cineva să facă un lucru care încalcă limitele moralei comune, atunci tot iubirea îl face capabil să-şi asume consecinţele faptelor săvârşite. Aceste două niveluri ale moralităţii nu trebuie suprapuse sau confundate. Cine alege să iubească nu este mai presus de lege, însă iubirea îi dă puterea să poarte poverile şi implicaţiile faptelor săvârşite într-o lume căzută şi nedreaptă. Iubirea îi dă omului puterea să împlinească legea şi să fie liber.
Bi b l i o g r a f i e
1. R.Boudon, 1996-Dictionar de Sociologie, Ed. Univers Enciclopedic Bucuresti
2. V. Clocotici, A. Stan, -2001 – Statistica aplicata in psihologie, Ed. Polirom Iasi
3. A. Cosmovici si L. Iacob, – 1998 – Psihologie scolara, Ed. Polirom Iasi
4. Dictionar de psihologie, - 1998 – Ed. Univers Enciclopedic Bucuresti
5. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, 1994, Psihologie judiciara, Casa de Ed. si presa "SANSA” Bucuresti
6. V. Miftode, - 1995 - Metodologie sociologica, Ed. Porto – Franco Galati
7. A. Neculau, - 1996 – Psihologie sociala, Ed. Polirom Iasi
Privit dintr-o anumită perspectivă, se poate afirma că minciuna caracterizează sui generis personalitatea iar adevărul cauzeaza notiunii de realitate. Mai precis, orice sau oricine poate produce afirmații confirmabile sau infirmabile cu privire la realitate, dar reflectarea realității în individ, sinonime si total distincte oricărei transpuneri sau oricărei cantități purtătoare de informații se metamorfozează departe de "realitate" cu o structura distinctă.
Minciuna vizează împraștierea intențională a unor afirmații false (care pot fi atât degradanta cât și laudativa) cu privire la conținutul sau la valoarea diferitelor afirmatii, hotarari (dintre care unele pot fi extrem de veridice sau excelent fabricate). Am totala convingere ca acest mecanism se bazeaza prin propunerea și susținerea unui "autentic" sistem de false valori preferențial, sistem care neagă valori consacrate și recunoscute. În schimb, tot ce se poate aprecia drept afirmatie fundamentala risca a deveni banalitat ce e incapabil să producă satisfacții de natură emoțională și intelectuală superioara, Totodata acest fals mecanism determina și acea estompare a orizontului uman atat de necesar individului sau colectivității.
Minciuna este “vacanţa” (a se înţelege, absenţa) adevărului.
Din cate se pare am aflat că Lucian Blaga ar fi lasat scris si spus asta!
Ideea centrala a Intregului Univers ce se doreste a fi armonios, bine structurat si totodata ierarhizat eficient, in conformitate cu principiile cauzale ce tin de Bine, Adevar si Frumos se bazeaza pe mai multe coordonate.Una dintre acestea este determinata de Cuvant si de Adevar, notiuni cu puternic ecou in orice fel de stiinta sau domeniu, indiferent de asociere sau de context.Relatia directa dintre oameni (in reteta asa-zis ideala) e concretizata prin alte notiuni ca respect si norma deoarece atitudinea celui ce propune si promoveaza Binele trebuie sa contracareze tot ceeea ce tine de partea blamata, urata a ceea ce denumim a fi Rau.
Calomnia, minciuna sau alte asemenea non-valori sunt, din pacate asimilate si chiar promovate,cu deplina diplomatie de societatea actuala multisecularizata si profund scindata.
Fara sa dramatizez as mai avea de spus cate ceva.Trăim într-o epocă de uluitoare progrese ştiinţifice şi nimeni din profesiunea noastră n-are dreptul să piardă contactul cu acest progres.Dar sunt profund convins că dupa ce s-a epuizat tot ce era de spus cu privire la datoria noastră de a ne ţine la curent cu investigaţiile şi cercetările actuale,sarcina esenţială rămâne a marturisi Adevarul.Bineinteles, ramane la atitudinea fiecaruia in a rezolva aceasta problemă sufletească.Poate o să pară banal şi ieftin să declari că dragostea de umanitatea este cel mai important lucru din lume,dar,fără acest imbold,zgomotoasele descoperiri ale ştiinţei nu mai rasună decât ca nişte sunete de surle şi trâmbiţe, atunci cand incercam sa definim minciuna.
Pot avea toată încrederea în în iscusintele noastre descoperiri,în eficienţa lor în practică,în instrumentele noastre de precizie,dar dacă sunt lipsit de căldura sufletească nu însemn mare lucru.
Recunostinta pe care ar trebui sa o aratam atat Creatorului cat mai ales celor din jur ar trebui sa fie tocmai centrul, miezul vietii fiecaruia.
Minciuna reprezintă o denaturare voită a adevărului -cel puţin aşa spune dicţionarul. De regulă, vorbim despre o lipsă de concordanţă dintre ceea ce se spune şi realitate. Aşadar, minciuna este legată de actul comunicării şi de relaţia dintre doi interlocutori. Nu este vorba despre o interpretare a ceea ce s-a întâmplat, nici despre o construcţie fictivă a unei realităţi ideatice sau imaginare, ci despre o prezentare distorsionată a ceea ce este cunoscut ca atare de către cineva.
De regulă, minciuna apare ca o modalitate da a masca adevărul cu scopul de a evita cunoaşterea lui aşa cum este. Rezultă că prin minciună celălalt este înşelat, amăgit şi este pus în relaţie cu ceva care nu este adevărat sau real. Mecanismul minciunii este cel al reconstruirii datelor adevărului în procesul de comunicare. Ea implică o lipsă de onestitate în ceea ce este formulat şi transmis celuilalt, o intenţie de a comunica altceva, în parte sau în totalitate.
Asupra gravităţii minciunii se pronunţă absolut orice religie şi cultură.Specialiştii în sociologie şi psihologie susţin că minciuna face parte din cotidianul vieţii oricărui om şi funcţionează ca un mecanism de supravieţuire şi de adaptare la condiţiile de viaţă de care dispune cineva la un moment dat. Se spune că toţi oamenii mint, dar nu în aceeaşi măsură şi nu din aceleaşi motive. Din această perspectivă, se pot identifica câteva modalităţi prin care se declanşează minciuna. Cea mai frecventă situaţie, cu care dealtfel suntem atât de obişnuiţi, este aceea de a da partenerilor noştri de dialog răspunsurile aşteptate, conform cu termenii arealului social, al spaţiului în care trăim. Este o formă de a ne controla şi masca adevăratele gânduri şi sentimente şi de a transmite lucruri convenţionale.
Pare o formă inofensivă, care produce relaţii amiabile, care trădează bună cuviinţă, politeţe sau respect (de exemplu, să îi spui cuiva „ce bine arăţi astăzi”, deşi nu crezi şi nu simţi asta). Utilitatea minciunii pare a fi fundamentală în crearea unui spaţiu social tolerant şi politicos. Corelat cu acesta, minciuna mai apare prin înclinaţia „firească” a omului de a cosmetiza adevărul sau realitatea la care a participat. Ca minciună, această îmbogăţire a realităţii cu date care nu s-au întâmplat, poate lua două forme. Una mai uşoară, cu elemente de decor şi detalii care nuanţează situaţia, dar nu neapărat aduce modificări semnificative ale adevărului.
Există şi o formă radicală, care conduce la o denaturare completă a faptelor sau a unui anumit conţinut.
Minciuna este utilizată nu numai ca instrument al decenţei şi bunelor maniere, ci şi ca o cale prin care individul încearcă să-şi traseze un contur cât mai convenabil în raport cu ceilalţi. Aici minciuna este motivată de interesele personale de a fi receptat într-un anumit mod şi de a avea beneficiile unei asemenea receptări (o slujbă, un partener etc.).
Există situaţii în care minciuna reprezintă calea detaşării, desprinderii de o situaţie. Participarea la un anumit adevăr aduce responsabilitate, iar minciuna poate ajuta pe cineva să se eschiveze („n-am fost atent”, „nu mai ştiu”, „probabil”). Deseori se întâmplă ca oamenii să prefere minciuna adevărului, tocmai pentru a crea aparenţe sau pentru a nu mai fi nevoie de justificări. Este tot o formă de renunţare, de a lăsa să se ştie altceva decât adevărul. Apelul la minciună se realizează frecvent în situaţiile de criză: în conflicte, când au apărut rezultate nedorite, când pagubele sunt mari.
Apelul la minciună pare a fi o cale de ieşire din criză, alegând drumul cel mai scurt sau mai puţin costisitor. De asemenea, minciuna apare uşor când individul este sub presiune: fie spune ceea ce celălalt doreşte să audă, fie formulează un răspuns care să îl ajute să nu cedeze. În fine, dar nu în ultimul rând, identificăm minciuna ca un mijloc prin care se încearcă salvarea cuiva sau a unei situaţii, precum şi ca o cale de a încuraja, de a da speranţă cuiva. Această situaţie este, de regulă, aşteptată de cel aflat în necaz şi este calificată drept un bine care acoperă eventualul rău al minciunii.
Situaţiile limită, de excepţie, nu fac parte din logica vieţii comune şi reclamă o analiză care nu poate rămâne la limitele moralei comune. Însă Binele nu se poate face decât pe calea Adevarului.Dacă iubirea pentru aproapele îl conduce pe cineva să facă un lucru care încalcă limitele moralei comune, atunci tot iubirea îl face capabil să-şi asume consecinţele faptelor săvârşite. Aceste două niveluri ale moralităţii nu trebuie suprapuse sau confundate. Cine alege să iubească nu este mai presus de lege, însă iubirea îi dă puterea să poarte poverile şi implicaţiile faptelor săvârşite într-o lume căzută şi nedreaptă. Iubirea îi dă omului puterea să împlinească legea şi să fie liber.
Bi b l i o g r a f i e
1. R.Boudon, 1996-Dictionar de Sociologie, Ed. Univers Enciclopedic Bucuresti
2. V. Clocotici, A. Stan, -2001 – Statistica aplicata in psihologie, Ed. Polirom Iasi
3. A. Cosmovici si L. Iacob, – 1998 – Psihologie scolara, Ed. Polirom Iasi
4. Dictionar de psihologie, - 1998 – Ed. Univers Enciclopedic Bucuresti
5. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, 1994, Psihologie judiciara, Casa de Ed. si presa "SANSA” Bucuresti
6. V. Miftode, - 1995 - Metodologie sociologica, Ed. Porto – Franco Galati
7. A. Neculau, - 1996 – Psihologie sociala, Ed. Polirom Iasi
Impotriva inghetului
Am ajuns la concluzia conform careia nimeni si chiar nimic nu prea poate schimba destinul...
Inghetul nu e adus degeaba.
Iar aici nu e vorba de joaca! Ca doar nu va inchipuiti ca Trita Burnita a comandat ceva special...
Numai ca lucrurile nu stau precum dorim! In aceasta rtara in care HOTIA si NEDREPTATEA le intalnesti pretutindeni,problema inghetului e doar una insignifianta..
Si oare, de ce ar fi? Ca altfel, nimeni nu se poate impotrivi Naturii!!!
Pe aceste timpuri nume ca Troian Basescu,Viscolas Ponta se ciondanesc degeaba.
Populatia e abrutizata, lipsita de resurse materiale si(cel mai grav) lipsita de SPERANTE si DEMNITATE!
Ceea ce vreau sa demonsterez in aceasta postare e acel trist adevar...
Groaza, teroarea si mai ales acea stare profunda de indoctrinare adusa de dusmani ca si
Crivat Antonescu special comandat de Frisonel Iliescu, scolit in URSS si pus in funtie dupa 89 pret de 3 mandate si-au gasit ecoul in guvernarea cu accente naziste, magistral diriguite de Emil Piticot BOCnā!
Bineinteles, fiecare e liber sa creada orice...Guvernari ratate, principii incalcate...
Sincer, satul de atatia turnatori si atatia pseudo-patrioti as dori candva sa fie pusi la respect, odata si odata!!!!
De aceea, ascultati si aceasta noua melodioara....
Ganduri mai calduroase,
Zadkielix alias D.M
Inghetul nu e adus degeaba.
Iar aici nu e vorba de joaca! Ca doar nu va inchipuiti ca Trita Burnita a comandat ceva special...
Numai ca lucrurile nu stau precum dorim! In aceasta rtara in care HOTIA si NEDREPTATEA le intalnesti pretutindeni,problema inghetului e doar una insignifianta..
Si oare, de ce ar fi? Ca altfel, nimeni nu se poate impotrivi Naturii!!!
Pe aceste timpuri nume ca Troian Basescu,Viscolas Ponta se ciondanesc degeaba.
Populatia e abrutizata, lipsita de resurse materiale si(cel mai grav) lipsita de SPERANTE si DEMNITATE!
Ceea ce vreau sa demonsterez in aceasta postare e acel trist adevar...
Groaza, teroarea si mai ales acea stare profunda de indoctrinare adusa de dusmani ca si
Crivat Antonescu special comandat de Frisonel Iliescu, scolit in URSS si pus in funtie dupa 89 pret de 3 mandate si-au gasit ecoul in guvernarea cu accente naziste, magistral diriguite de Emil Piticot BOCnā!
Bineinteles, fiecare e liber sa creada orice...Guvernari ratate, principii incalcate...
Sincer, satul de atatia turnatori si atatia pseudo-patrioti as dori candva sa fie pusi la respect, odata si odata!!!!
De aceea, ascultati si aceasta noua melodioara....
Ganduri mai calduroase,
Zadkielix alias D.M
joi, 26 ianuarie 2012
miercuri, 25 ianuarie 2012
Supravietuirea....
Supravietuirea a devenit mai mult decat un obiectiv!
Nu e vorba de jandarmi...
In aceasta postare ma ocup de un alt element deranjant-omul imbogatit ce prevesteste nenorociri!!!
Sa-i rasplateasca Bunul Dumnezeu si acum si-n viata vesnica pentru absolut tot!!!
Am sa-i pun si poza, ca sa va feriti de el si sa-l ocoliti, in caz ca ati fi atat de dornici sa-l....intalniti!
Cel putin asa sustine un membru activ al acestei Oculte Mondiale...
Scenariul acesta cu tenta apocaliptica ma duce cu gandul la cat de ravasit si innegrit suflet poate sa aibe acest om...
Miliardarul George Soros avertizează că situaţia economică din întreaga lume ar putea degenera şi ar putea declanşa un adevărat război între clasele sociale. “În astfel de vremuri, supravieţuirea este cel mai important lucru”, spune Soros, într-un interviu acordat NewsWeek.
“Nu sunt aici să vă înveselesc”, spune el.
“Cel mai rău scenariu este cel al colapsului financiar“, avertizează omul de afaceri. Lumea, spune Soros, trece prin cel mai periculos moment al istoriei moderne, o perioadă a “răului”.
Diabolici! Jalea poporului e monstrul din adancuri, pentru ei.
Sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne dea lacrimi de pocainta pentru pacatele noastre si sa nu mai ingaduie silniciile lor.
Inchei aici postarea, nu inainte de a cita un fragment edificator.
« Neputand conduce pe fata destinele planetei, pentru ca guvernele s-ar opune acestui lucru, aceasta asociatie misterioasa nu poate actiona decat prin mijlocul societatilor secrete...Aceste societati secrete, create pe masura ce se simtea nevoia lor, sint impartite in grupuri distincte si in aparenta opuse , profesand din cand in cand cele mai opuse opinii pentru a dirija separat si bazat pe incredere toate partidele religioase , politice, economice si literare, si sint atasate , pentru a primi o directionare comuna, la un centru necunoscut unde este ascuns resortul puternic care incearca sa miste in felul acesta toate sceptrele pamantului. » [(J.M.Hoene-Wronski, cit., de P.Sédir, « Histoire et doctrine des Rose-Croix « Rouen, 1932) Umberto Eco- « Pendulul lui Foucault », vol2.]
Daca v-am convins, astept reactiile si comentarikle Dvs!
Zadkielix alias D.M
In aceasta postare ma ocup de un alt element deranjant-omul imbogatit ce prevesteste nenorociri!!!
Sa-i rasplateasca Bunul Dumnezeu si acum si-n viata vesnica pentru absolut tot!!!
Dybn punctul meu de vedere el e un mason satanist spurcat !!!!!
Lumea lui, plina de asemenea specii il idolatrizeaza...Am sa-i pun si poza, ca sa va feriti de el si sa-l ocoliti, in caz ca ati fi atat de dornici sa-l....intalniti!
Cel putin asa sustine un membru activ al acestei Oculte Mondiale...
Scenariul acesta cu tenta apocaliptica ma duce cu gandul la cat de ravasit si innegrit suflet poate sa aibe acest om...
Miliardarul George Soros avertizează că situaţia economică din întreaga lume ar putea degenera şi ar putea declanşa un adevărat război între clasele sociale. “În astfel de vremuri, supravieţuirea este cel mai important lucru”, spune Soros, într-un interviu acordat NewsWeek.
“Nu sunt aici să vă înveselesc”, spune el.
“Cel mai rău scenariu este cel al colapsului financiar“, avertizează omul de afaceri. Lumea, spune Soros, trece prin cel mai periculos moment al istoriei moderne, o perioadă a “răului”.
Diabolici! Jalea poporului e monstrul din adancuri, pentru ei.
Sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne dea lacrimi de pocainta pentru pacatele noastre si sa nu mai ingaduie silniciile lor.
Inchei aici postarea, nu inainte de a cita un fragment edificator.
« Neputand conduce pe fata destinele planetei, pentru ca guvernele s-ar opune acestui lucru, aceasta asociatie misterioasa nu poate actiona decat prin mijlocul societatilor secrete...Aceste societati secrete, create pe masura ce se simtea nevoia lor, sint impartite in grupuri distincte si in aparenta opuse , profesand din cand in cand cele mai opuse opinii pentru a dirija separat si bazat pe incredere toate partidele religioase , politice, economice si literare, si sint atasate , pentru a primi o directionare comuna, la un centru necunoscut unde este ascuns resortul puternic care incearca sa miste in felul acesta toate sceptrele pamantului. » [(J.M.Hoene-Wronski, cit., de P.Sédir, « Histoire et doctrine des Rose-Croix « Rouen, 1932) Umberto Eco- « Pendulul lui Foucault », vol2.]
Daca v-am convins, astept reactiile si comentarikle Dvs!
Zadkielix alias D.M
marți, 24 ianuarie 2012
REVOLUTIA MASONICA de la 1848 in Principatele Romane
REVOLUTIA MASONICA de la 1848 in Principatele Romane
Despre 1848 în Principatele RomâneMarile ţări agricole situate între Marea Baltică şi Marea Neagră nu pot fi izbăvite de barbaria patriarhală-feudală decât cu ajutorul unei revoluţii agrare care să transforme ţăranii în proprietari de pământ liberi, o revoluţie cu totul asemănătoare celei care a avut loc în 1789 în satele franceze. Engels
În sfârşit, pe primăvară, sosiră din Paris tineri studenţi aparţinând clasei boiereşti mijlocii, care nu voiau să creadă într-o îngrădire în spaţiu a revoluţiei franceze. Unul dintre ei, C.A. Rosetti, credea realizabilă în cel mai apropiat viitor o înfrăţire idilică a tuturor oamenilor. Iorga
Întreg anul 1998 naţiunea română (adică statul) a sărbătorit cei 150 de ani de la revoluţia paşoptistă. De ce? Singura explicaţie vine din partea demagogiei oficiale. Adevărata istorie a ‘48-lui nu ne dă nici un motiv pentru a fi veseli, aşa cum se va arăta.
În deceniul al cincilea al secolului trecut, revoluţia mondială începută în 1789 intră într-o nouă etapă. Ciuma franţuzească nu mai este răspândită acum de către armatele de ocupaţie iacobine şi napoleoniene, care impuneau libertatea, egalitatea, fraternitatea cu sabia, prin cele mai sălbatice războaie pe care le cunoscuse Europa. ‘48-ul foloseşte o metodă mult mai economică şi mai eficientă: subversiunea, autoocuparea ideologică şi militară de către o trupă de „comisari ai poporului” recrutaţi la faţa locului şi instruiţi la Paris (mai târziu, la Moscova) unde îşi însuşesc tehnicile teroriste şi propagandistice ale loviturii de stat şi înfiinţează viitoarele Guverne provizorii ce se vor permanentiza, într-o formă sau alta, până astăzi.
Obiectivul principal este acum, ca şi în vremea lui Napoleon, înfrângerea celor două imperii teocratice, Rusia şi Austria, la care se adaugă Germania, care, cu toate reformele, se opuneau realizării „republicii europene umaniste”, dovedind că nu puteau fi învinse prin mijloace exclusiv militare şi nici prin revoluţii „de sus”, cum încercase iluminismul în vremea Ecaterinei, a lui Rudolf şi a lui Wilhelm.
Sfânta Rusie, mai ales, era hotărâtă să oprească invazia antihristică, aşa cum o făcuse şi în 1812, şi manifestul ţarului Nicolae I din martie 1848 este fără echivoc: Après de longues années de paix et de prosperité, l’Occident de L’Europe a été subitement bouleversé par des troubles qui menacent de détruire toute autorité légitime et l’ordre social tout entier. Prenant leur origine en France, la révolte et l’anarchie se sont étendues promptement à l’Allemagne et le flot révolutionnaire, croissant dans la mesure des concessions des gouvernements a enfin atteient les Etats de nos alliés, l’Autriche et la Prussie. Ne connaissant plus de frein, cette force aveugle menace aujourd’hui la Russie, que Dieu a confiée a notre garde. Ici elle trouvera ses bornes. Fidèle au glorieux exemple de Nos ancetres, invoquant le secours du Très-Haut, Nous sommes prets à faire face a Nos ennemis partout où ils se montreront, et fermement unis à Notre sainte patrie, Nous conduirons Nos peuples à la défense de l’honneur russe et de l’integrité de Notre territoire. Dieu est avec nous. Ecoutez peuples de la terre et suivez la voix de Dieu qui est avec nous. (ACT I / 159).
‘48-ul nu reprezintă o singură revoluţie, un eveniment punctual. Cu toată aparenţa megaloman-propagandistică, rândurile următoare exprimă o realitate asumată:
Ziua de 11 iunie 1848 va rămâne o stea strălucitoare pe firmamentul românesc, căci strigătul „Vrem să trăim prin noi înşine” a ieşit atunci limpede şi puternic din însuşi peptul poporului român, nu ca strigăt de desperare, ci ca strigăt de reînviere; înăbuşită a fost atunci mişcarea şi, deşi cei ce au stat în capul ei, mult timp au umblat pribegi şi persecutaţi, dar sămânţa aruncată a purtat roade mănoase, strigătul de la 1848 fu reînviat prin Parlamentele legale din 1857; el capătă fiinţă prin naţiune în 1866 şi fu întrecut în consecinţe prin războiul indepenenţei din 1877. (ACT I/VII). (La 1890, când apare textul, autorii nu ştiau că aşteptările lor vor fi satisfăcute după viitorul prim război mondial.)
‘48-ul este o mişcare amplă ce se întinde pe multe decenii, suferind transformări şi tactica aceasta a dizolvării din interior îşi va dovedi deplin eficienţa abia o dată cu primul război mondial, când Sfânta Alianţă va fi în sfârşit sfărâmată şi antihristul va face pasul decisiv către imperiul mondial. I se mai opune doar o scurtă renaştere spirituală, ce va fi lichidată în uriaşa confruntare a celui de-al doilea război mondial şi anul 1945 va marca un prim „sfârşit al istoriei”.
Pentru a-şi atinge colosalele obiective, de la 1848 până după primul război, internaţionalismul ateu speculează infailibil naţionalismul legitim al popoarelor aflate în puterea sau sub influenţa monarhiilor imperiale, stimulând, organizând şi finanţând „revoluţii de eliberare de sub jugul despotismului, în numele dreptului sfânt la autodeterminare”. În acest interval naţionalismul este o atitudine „umanistă”, „pozitivă”, pentru că pulverizează ce mai rămăsese din „internaţionalismul” creştin. După 1920, termenul naţionalism începe să capete sens tot mai sumbru, pentru că ameninţă „ecumenismul” ateu. (De la iacobini, Napoleon, Lenin, Stalin şi până la campaniile N.A.T.O., armatele revoluţionare vor tot „elibera” popoarele „mici şi persecutate”, anexându-le ideologic, militar şi economic în interes propriu). Despre acest naţionalism, termen inventat de revoluţia franceză şi adaptat apoi de iluminismul german, „naţionalism” promovat în numele unei idei universalist-atee, voi tot vorbi pe parcurs, pentru că este un alt „fetiş lingvistic” ce încurcă toate comentariile şi face istoria noastră de neînţeles.
Printre ţările folosite ca masă de manevră împotriva „tiraniei” imperiale, Principatele au un loc cu totul aparte, din mai multe motive.
În primul rând, ca întotdeauna, din cauza importanţei lor strategice, Ţările Române au rol esenţial în jocul dintre cele trei imperii care îşi dispută cucerirea sau măcar dominarea „Bizanţului”.
Trebuie înţeles că înainte de a fi centru de putere geopolitică şi economică, Constantinopolul, şi nu Roma, este centrul spiritual european al creştinismului şi cucerirea lui înseamnă dominarea religioasă a lumii. Astfel ruşii vor să-şi încoroneze ţarul ca basileu de drept, ei considerîndu-se moştenitorii Imperiului Ortodox. Austriecii, la rândul lor, urmăresc refacerea Sfântului Imperiu în formă catolică. În fine, „Franţa” (adică internaţionala atee) vrea şi ea să reconstituie imperiul roman păgân, ştiind de la Bonaparte că aici trebuie fundată capitala statului său mondial. În această confruntare Principatele aveau misiunea de a stopa avântul rusesc şi de a întreţine nesiguranţa în Austria prin „bomba cu efect întârziat” din Ardeal. De asemenea, ele erau baza pentru operaţii militare şi pentru organizarea de comploturi în toată Europa sud-estică.
Ruşii, la rândul lor, ca întotdeauna, înţelegeau prea bine că erau singuri şi nu se puteau apăra decât păstrând Principatele sub controlul lor, pentru a-şi proteja flancul vestic, cel vulnerabil.
Pericolele crizei ce ameninţă ordinele soţial în Europa preocupă cu tot adinsul mintea Augustului nostru Domnitor pe când radicalismul triumfă-n Elveţia, pe când în Italia principiul monarhic e foarte cutreerat, pe când în Franţa o iute catastrofă înalţă republica peste ruinele tronului de Iulie, pe când înfierbântarea revoluţionară străbate în Germania cu repejune ducătoare la rătăcire, Împăratul trebuie să-şi arunce privirea mai mult decât oricând altă dată asupra intereselor de linişte şi sigurătate, pe care Rusia, prin a sa pusăciune, este mai cu deosebire chemată a o apăra. (ACT I/168) Principatele de la Dunăre se ţin anumit de această categorie; ele sunt puse sub nemijlocita protecţie a Rusiei, şi această protecţie noi suntem hotărâţi a o aplica cu o manieră străbătătoare. Deci oricare va putea fi aiurea rezultatul orcanului revoluţionar Împăratul este determinat a nu suferi ca anarhia să pătrundă în partea aceasta a celor doi Principi cu cea mai apriată manieră. (Nota Comitetului de Nesselrode, Cancelarul Rusiei, către Consulul general din Principate, de Kotzebue în ACT I/169)
Pe de altă parte, ţările româneşti sunt însele un centru religios de o extraordinară importanţă, pentru că de la cucerirea Constantinopolului ele reprezintă Bizanţul.
Cu toată recunoaşterea politică a vasalităţii sale, domnul ţărilor româneşti se bucură însă până foarte târziu de toate drepturile care, după noţiunea veche şi nouă romană, adică bizantino-slavă, formează imperiul. În biserică, domnul român, care a rămas în orientul supus de păgâni singurul stăpânitor creştin împodobit cu coroană şi sceptru, este primit cu onorurile ce se dădeau odinioară împăraţilor dreptcredincioşi din Răsărit. (IOR 1/380).
Această misiune hristoforică a României se accentuase în secolul 18 şi la începutul secolului 19, o dată cu protestantizarea bisericilor rusă şi grecească, încât cele două mici provincii, „primitive”, „turcite”, devin extrem de puternice şi de bogate spiritual, având cele mai multe mînăstiri din lume, dacă luăm în seamă „proprietatea” asupra Sfântului Munte Athos, şi fiind refugiul tuturor monahilor persecutaţi de ofensiva protestantă şi catolică. În consecinţă, presiunea revoluţionară va fi aici mai puternică decât oriunde.
En 1792 c’était sur les bordes du Rhin que se rencontraient les armées de la Republique francaise et des Souverains coalisés ; le champ de la bataille est aujourd’hui dans la partie orientale de l’Europe; c’est sur le rives du Danube que le deux principes se trouvent en presence. Ainsi la liberté a recele de trois cents lieues des frontières.( Scrisoarea unui român despre situaţiunea Românilor din Orientul Europei. În ACT I/245).
Ceea ce desemna Principatele ca victime sigure ale revoluţiei era starea lor de descompunere internă şi completa dependenţă externă la care ajunseseră în cele două secole precedente, ca urmare a continuelor invazii, devastări, pustiiri, jafuri ale campaniilor militare susţinute de „protectorii” aflaţi în război pe acest „pământ al nimănui”, la toate acestea adăugându-se acţiunea dizolvantă a ideologiei iluministe, venită o dată cu ocupanţii străini.
Erodarea tradiţiei începuse, ca în toată Europa, încă din secolul 17, şi chiar mai înainte.
Cauza directă a fost falimentul Imperiului Otoman care a antrenat, firesc, pe acela al hinterland-ului.
Transformarea spre lumea modernă, în secolul 16, s-a produs sub presiunea unui factor extern, dominaţia otomană, care, prin exigenţele ei economice, a supus ţărănimea la o povară mult peste puterile ei. Obişnuiţi cu un schimb elementar de produse, lipsită de lichidităţi monetare, ţărănimea s-a găsit dezarmată faţă de asaltul fiscal al statului pentru plata tributului. (IOR 2/424).
Apăsarea pe care uriaşul în agonie o exercita asupra popoarelor pe care le exploata era imensă, principatele ajungând la un moment dat să întreţină singure întreaga împărăţie.
Situaţia aceasta a dus la alterarea structurii sociale, care era una funcţională, după formula încetăţenită de Dumezil: oratores, bellatores, laboratores categorii la care se adaugă, acea supraordonată a monarhului autocrat, în cazul nostru domnul.
Începând cu domnul, care recunoaşte pe vecinul de la sud stăpân şi e înzestrat de acesta cu o putere aproape deplină asupra supuşilor săi, şi până jos la ţăran, care la început plăteşte noile dări cu rodul muncii, apoi cu trupul şi cu demnitatea şi libertatea sa omenească, nimic nu mai seamănă cu trecutul. (IOR 1/355).
Este greu de înţeles din perspectiva noastră anarho-democratică ce înseamnă un asemenea sistem interrelaţionar, în care fiecare funcţie are un rol esenţial, la fel ca în orice organism viu. Astfel, păstrând analogia, laboratorii rustici, „talpa ţării”, asigurau subzistenţa materială, belatorii, braţele înarmate ale ierarhiei războinice, luptau cu prădatorii externi, iar preoţimea , inima rugătoare prin legătura permanentă cu planul absolutului, conferea existenţei lumeşti, acţiunilor istorice practice, sens şi valoare. Toate aceste mădulare conlucrătoare, erau coordonate de către domn, cap al Statului şi al Bisericii, persoană unică ce acţiona prin mandat divino-uman.
Orice perturbare a uneia dintre funcţii avea să ducă la dezechilibrul întregului organism. Asta s-a întâmplat când funcţia conducătoare a început să se atrofieze. În Moldova, vechea boierime pământeană dispăru de la curte şi din slujbe şi dregătorii încă din zilele lui Petru Rareş. Boierii se retraseră pe la moşiile lor şi căzură aproape pe treapta ţărănimii. (IOR/432).
Retragerea belatorilor ce fac loc administratorilor-exploatatori (ciocoilor) duce la schimbarea întregii structuri a statului organic.
Consecinţa imediată este că funcţia lucrătoare este afectată şi ţărănimea, lipsită de aici înainte de apărare, intră în lunga, nesfârşita încă, fază de extincţie.
În locul statului alcătuit din ţărani liberi, care luptă împotriva oricăror încălcători peste moşia mare sau mică moştenită de la strămoşi, apare ca urmaş nevrednic statul fiscal al cărui singur scop este să adune bani, sume incalculabile pentru viaţa luxoasă a stăpânilor străini din Constantinopol (IOR 1/355). Nu e de mirare că acela care încă de mai înainte abia putea să poarte pe umerii săi osteniţi sarcinile ţării, se prăbuşeşte acum sub apăsarea unei mari împărăţii, a unei împărăţii putrede, luxoase.(IOR 1/420). Statul cerea prea mult; statul străin, ale cărui interese le reprezenta domnul, care apărea tot mai mult ca un străin.(IOR 1/505) De toate acestea erau vinovaţi boierii (deveniţi administratori ai unui stat străin). Ei răpiseră ţăranului averea, libertatea şi toate drepturile. Încă din a doua jumătate a veacului al 17-lea uitaseră aproape cu totul să mai lupte.(IOR 1/507).
Până în a doua jumătate a secolului XVIII ţările româneşti au avut asigurat, cel puţin teoretic, dreptul la existenţă, fiind ocrotite într-o oarecare măsură de suzeranul otoman care le exploata în folos propriu. Chiar dacă nu mai erau independente, ele îşi păstrau suveranitatea internă şi aveau un statut internaţional definit.
Odată cu slăbirea puterii turceşti, vasalii îşi pierd condiţia de ţări şi devin unităţi teritoriale vacante, simple elemente de calcul politic pentru puterile rămase în conflict: Rusia, Austria şi Franţa revoluţionară.
Împăratul Iosif, de pildă, croise împreună cu împărăteasa Ecaterina (un alt monarh „luminat”), planuri cu vederi enorm de îndepărtate. Printr-un război comun trebuia să se înfiinţeze un regat al Daciei neogreceşti pentru arhiduci austrieci şi pentru foşti favoriţi ai Curţii ruseşti. Potemkin urma să fie noul rege al Daciei. (IOR/521).
În aceste condiţii singura soluţie a supravieţuirii Principatelor părea a fi aflarea unui nou suzeran sau chiar anexarea. În preajma Păcii de la Kuciuc-Kainargi (1774), care dădea dreptul ruşilor de a interveni în folosul creştinilor subjugaţi şi de a pune consuli în locurile ce le vor plăcea. Boierii moldoveni şi munteni merseră la Petersburg în 1770, dorind încorporarea la împărăţia rusească, cerând garanţii ruşinoase. Muntenii începuseră cu dorinţa ca „ţara noastră să fie unită cu celelalte provincii pe care le stăpâneşte atotputernica Rusie”. Ei cerură legi ruseşti, judecători ruşi şi ierarhie bisericească rusă, adică supremaţia sinoadelor ruseşti. Când văzură că ruşii vor rămâne suzeranii ţării, se gândiră la o unire cu fărâmiţatul stat polon, sau chiar la o cârmuire proprie sub suzeranitatea Porţii, dar sub ocrotirea Rusiei, Austriei şi întâmplător şi a Prusiei (IOR 1/514). Alţi boieri ar fi fost bucuroşi dacă patria lor ar fi fost anexată de Austria. (IOR 1/516).
Expansiunea mondială a revoluţiei, prin Napoleon, slăbeşte şi mai mult poziţia Principatelor.
Era epoca împărţirii ţărilor, epoca în care ţări şi popoare se vindeau în masă, şi, în romanticele planuri ale lui Napoleon, ca şi în cele real politice ale Ecaterinei, care năzuia la o împărţire a împărăţiei turceşti, principatele jucau un rol însemnat. În 1809 Napoleon pomeni despre anexarea de către Rusia a ambelor principate cedate apoi de ţar austriecilor, cu binecuvântarea împăratului francezilor (IOR 1/517).
În războiul continuu dintre Franţa (prin intermediul Turciei, pe care o întreţine artificial tocmai în acest scop) Rusia, Austria, Moldova şi Ţara Românească sunt ţări de compensaţie.
La începutul secolului trecut, odată cu Regulamentul, ţările româneşti nu mai au un statut propriu, iar statutul lor internaţional este mai rău decât acela al popoarelor integrate într-un imperiu. Ele sunt vasale Porţii şi protectorate ale Rusiei (de fapt gubernii), sub supravegherea Puterilor. Impunerea Regulamentului reprezintă un eveniment capital în istoria viitoarei Românii. El marchează momentul pierderii suveranităţii interne, pe care nu o vom mai căpăta niciodată. De acum încolo ne vor fi impuse, mai mult sau mai puţin brutal, exclusiv legi străine, prin mijlocirea unor guverne „naţionale” fantomă, manevrate de centrele de putere mondială.
Ca să pricepem înjosirea cuprinsă în aceasta (în impunerea Regulamentului) trebuie să ne gândim că turcii în poruncile şi privilegiile lor nu se amestecaseră niciodată în chestiuni pur lăuntrice. Abia acum, la începutul epocii de cultură glorificate de cei interesaţi, românimea de la Dunăre îşi pierdu şi ultimul drept care-i mai rămăsese, acela de a-şi da singură legi, bune sau rele, asiatice sau europene. (IOR/586) (Intenţia „civilizatoare” nu poate fi pusă la îndoială. Autorul Regulamentului, generalul Pavel Kiseleff era mai mult francez decât rus, mai mult european „filosof” în sensul veacului al 18-lea decât împuternicit militar (IOR 1/586)).
Este de la sine înţeles că în aceste condiţii, încheierea unui act de vasalitate faţă de un suzeran nu numai îndepărtat dar şi „generos” până la „sacrificiu dezinteresat”, aşadar închinarea ţărilor către Franţa apare drept soluţia providenţială.
Cel mai bun lucru li se părea conducătorilor să modeleze România actuală după felul cum îşi închipuiau o Franţă viitoare. Puţinii care erau de altă părere, cunoscătorii ţării, care simţeau sau ştiau că niciodată un popor nu-şi poate împrumuta bazele vieţii sale şi nici nu poate să se dezvolte nearmonic se retraseră sau tăceau. (IOR/655).
Tot ceea ce ni se cerea în schimbul „mântuirii” era să ne trădăm istoria, şi din martiri ai lui Hristos, a Cărui armată de linia întâi fusesem, să devenim martiri ai „libertăţii”, înrolându-ne în armata celuilalt:
Nous sommes donc les premier martires de la liberté; nous sommes les enemies nés de la seule puissance de l’Europe, qui ait ose elever un voix menaçante devant la mouvement liberal de l’Europe Rusia; nous sommes les santinelles avancées de la regéneration sociale.
Permettez nous de vous dire, votre cause (a Franţei), est la notre, et en eclairant l’opinon sur cette question, vous aurez un fois de plus, Monsenieur le Redacteur, bien merite de la France et de la liberte. (Din Scrisoarea unui român despre situaţiunea românilor din Orientul Europei, în ACT 1/246).
În afara ocupaţiilor militare, ţările româneşti sunt supuse tot mai mult unor invazii ideologice, prin propagarea ideilor „marii revoluţii”, ce se extinde pentru eliberarea Răsăritului, înflăcărând imaginaţia patrioţilor „naţionalişti”.
Sub puternica impresie a mişcării de reformă care cuprinsese toată Europa, sub înrâurirea spiritului apusean, care pătrunsese prin secretarii francezi ai domnilor, prin medici nemţi, prin industriaşii şi negustorii apuseni imigraţi şi care încetăţeniseră idealul filantropiei, precum şi sub înrâurirea noilor, spiritualelor, aţâţătoarelor scrieri, gândurile din 1774 apărură acum şi mai clare. Persoanele conducătoare din Muntenia cutezau acum a se gândi chiar la o naţiune română, pe temeiul cercetărilor istorice.(IOR 1/523).
Pe lângă tinerii plecaţi la „studii”, boierii înşişi călătoresc la Paris ca să vadă strălucirea tânărului imperiu universal. Lunga şi des repetata şedere a ofiţerilor ruşi şi austrieci în timpul nesfârşitelor, aproape neîntreruptelor războaie contra Turciei erau tot atât de vinovate de această mare schimbare, pe cât şi răspândirea fatală a noului spirit, înceata dar sigura cucerire a Orientului de către Apus. (IOR 1/566). Din străinătate se întoarseră cu toţii cu vestea îmbucurătoare a unei apropiate mari prefaceri, prin care toate popoarele vor fi scăpate din lanţurile lăuntrice şi externe.(IOR 1/566).
Aşa se explică faptul că autorităţile statului, domnitorul şi Divanurile, pătrunse ele însele de spiritul schimbărilor iluministe, nu numai că nu se opun decât formal nenumăratelor conspiraţii ale partidei zise naţionale, dar joacă rol de mecena al ideilor noi.
Sturza crease la Academia Mihăileană prima şcoală înaltă laică din Moldova şi cheamă ca dascăl la această Universitate moldavă pe Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu şi mulţi alţii. Idolatria faţă de Franţa „mesianică” era de atunci atât de grotesc de mare încât Bibescu ajunse a voi să întemeieze la Bucureşti un Colegiu francez.(IOR 1/585). Numeroşi profesori străini, mai mult francezi pe care îi chemă Bibescu, nu putură lupta cu curentul naţional românesc şi planul acestui domn de a face şcoala cu totul franceză rămase neîmplinit. (IOR 1/586).
Încercările de parodiere a „marii revoluţii” începuseră în anii ’20 prin proiectul din Constituţia cărvunărească a lui Ioniţă Tăutu, pe care Lovinescu l-a socotit adevăratul act politic al revoluţiei franceze de la noi, legătura dintre ideile cărvunarilor şi acelea ale revoluţiei franceze fiind evidentă pentru oricine compară unele articole ale proiectului cu Declaraţia drepturilor omului. (MAN/169). Până la 1848 acestui proiect i-au urmat alte manifeste, dintre care mă voi opri la două dintre ele, din 1840, care mi se par semnificative pentru toată istoria românească viitoare.
Este vorba de binecunoscuta Introducţie a „Daciei literare” şi de Constituţia elaborată de societatea secretă condusă de Mitiţă Filipescu, program al încercării de lovitură de stat pentru care va fi închis (la mănăstire!) şi minorul Nicolae Bălcescu, ce îşi va face astfel intrarea în istorie.
Introducţia este prezentată peste tot ca program al paşoptismului şi al romantismului românesc, fiind văzută până astăzi ca reper al curentului „autohtonist”.
Să vedem în ce măsură aceste locuri comune ale manualelor şcolare sunt şi adevărate.
În primul rând, documentul fondator al Daciei literare este doar o parte a programului paşoptist, şi anume aceea culturală, singura ce putea trece de cenzura regulamentară. Pentru a obţine un program complet trebuie adăugată jumătatea politică, proiectul de constituţie al conspiratorilor din rândul cărora, în acelaşi număr al revistei, Gr. Alexandrescu publica poemul 1840.
Constituţia „societăţii” lui Mitiţă Filipescu prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor, desfiinţarea rangurilor şi a privilegiilor, libertatea persoanei, armată revoluţionară, toate într-un sistem republican-democratic. Preluarea puterii urma să se producă printr-o răscoală susţinută militar.
Reunind cele două texte, vedem că întregul suferă de o aparentă contradicţie internă: programul politic, de pură inspiraţie iluminist-radicală, pare a nu consuna cu acela cultural, „reacţionar” la prima vedere.
Schizoidia congenitală a revoluţiei româneşti, care trebuia să fie fundată pe „tradiţie”(?), având deci, cel puţin în anumite puncte aspectul unei restauraţii (!) , are cauze binecuvântate. Fiind o revoluţie burgheză într-o ţară lipsită de burghezie, ea era cu necesitate făcută în numele ţăranilor. Pe de altă parte, având aparenţa unei mişcări de eliberare de sub dominaţia fanariotă (deşi domnii erau pământeni), turcă şi rusă, proiectata lovitură îşi căuta legitimitatea şi modelele în trecutul voievodal. În consecinţă, folclorul şi trecutul eroic vor fi constantele propagandei revoluţionare de modernizare până în cea din urmă fază a revoluţiei, aceea a comunismului ceauşescian.
De fapt, am mai spus-o, pentru orice revoluţie un anumit tip de recurs la trecut este absolut necesar, indiferent de condiţiile concrete din fiecare ţară, în încercarea de a aboli istoria creştină. Pe de altă parte, istorismul, căutarea obsedată a „originilor”, a „formelor primare”, altele decât cele biblice, este o consecinţă inevitabilă a mitului evoluţionist.
De aceea iluminismul şi produsele sale sunt interesate de „primitivi”, de „sălbatici”, de toţi „neevoluaţii” care nu au parvenit la „civilizaţie” prin „cultură”, prin efort raţional autonom. În această stare „larvară” se află mare parte a omenirii, de la papuaşi până la populaţiile rurale europene, adică toţi „ne-europenii”, şi ei sunt susceptibili de a oferi informaţii despre originile instituţiilor, limbajului şi comportamentului uman, cu alte cuvinte despre felul în care „experienţa socială a determinat apariţia conştiinţei”, ajungându-se la „homo sapiens”. (Absurditatea preexistenţei experienţei nu a inventat-o Marx. Marxismul a apărut mult înaintea „iluminatului” Karl Monderchai).
Dacă iluminiştii francezi, „romanii” moderni au fost preocupaţi de „barbarii exotici”, iluminismul german, concurent la un moment dat, prin curentul sturm-ist şi prin romantismul propriu-zis s-a interesat de „primitivii” autohtoni, ţăranii, care formau marea majoritate a locuitorilor continentului. Aşa apare „folcloristica” şi etnografia, din încercarea unora ca Herder de a descoperi „izvorul” limbajului, al literaturii şi al artei, care cu prospeţimea sa naiv-primitivă ar fi dus la revigorarea literaturii „civilizaţiei”.
Germanii au un motiv particular de a investiga arhaicitatea păstrată în forme populare. Ei nu sunt moştenitorii greco-romanilor aşa cum e cazul „latinilor”, adică vorbitorilor unui idiom neo-romanic. De aceea racordul lor cu precreştinismul se face referitor la mitologia germană, ale cărei urme sunt căutate în cultura populară. (De la Herder la Hitler, germanii s-au căutat într-un trecut walhalic, din care fuseseră exilaţi de creştinism).
Aşa a apărut naţionalismul german, păgân, care a înlocuit orgoliul de a fi naţia aleasă pentru a apăra şi spori Imperiul Papal.
A sosit momentul să încercăm lămurirea istoriei acestui cuvânt-fetiş – „naţional” – şi a familiei sale.
În cadrele ideologice ale Revoluţiei franceze, care îl pune în circulaţie, conceptul de naţiune este subordonat unei anumite forme statale, republica umanist-democratică. Aceasta la rândul ei fiind expresia unui „contract” încheiat de un număr oarecare de persoane care aderă la Declaraţia dreptului şi cetăţeanului. „Naţiunea” ar fi aşadar actualizarea concretă a „republicii ideale”, cuprinzând „poporul”, adică doar „starea a treia”, rezident, prin hazard, pe un anumit teritoriu delimitat istoric.
Sieyes (1789) a arătat importanţa stării a treia la sfârşitul Vechiului Regim în celebra broşură: Qu’est-ce que le Tiers Etat? La această întrebare el răspunde: Este totul. În primul capitol el demonstrază că starea a treia este o naţiune desăvârşită. „Nobilimea nu face parte din orânduirea socială”. Şi Sieyes încheie: starea a treia cuprinde aşadar tot ce alcătuieşte naţiunea; iar tot ceea ce nu face parte din starea a treia nu poate fi privit ca făcând parte din naţiune.(SOB/27).
După cum se vede, în această accepţiune, termenul este atât de deformat, încât nici nu are legătură cu referentul pe care îl desemnează etimologic: natio=neam, rasă.. Criteriul etnic de identificare este înlocuit printr-unul ideologic-politic, cetăţenia, şi „naţiune” ajunge să însemne „suma celor născuţi întru revoluţie”. (O asemenea interpretare contorsionată a lui natio, nativus – născut, înnăscut – se impunea şi din motive obiective, căci regicidul din anul 1792 însemnase distrugerea principiul unificator, monarhia creştină, care ţinea laolaltă conglomeratul eterogen de popoare ce păstrase, după1000 de ani de istorie comună puternice particularisme. Singura cale de a împiedica pulverizarea Franţei, era identificarea „cetăţeniei” cu „naţiunea”).
Republica umanistă universală nu poate lucra cu termeni care implică etnicul, decât cu mare băgare de seamă, trebuind să inventeze ceva care să însemne, simultan, şi „autohton”, şi „cosmopolit”.
În interior, „naţionalismul” este cosmopolit, pentru că urmăreşte să legitimeze acţiunea uzurpatoare a unei clase fără funcţie de conducere, burghezia, formată, în partea ei cea mai puternică, din reprezentanţii unei naţii apatride, care manevrează masele, compuse de asemenea din alogeni sau din autohtoni fără conştiinţă etnică.
În exterior, naţionalismului i se atribuie un sens etnic, pentru a desprinde, cum spuneam, popoarele lipsite de autonomie şi a le ataşa imperiului democratic. Şi sub acest aspect revoluţia imită antichitatea, şi nu degeaba codul juridic modern este copiat după cel roman. Calitatea de „francez” se traduce prin „supus al republicii franceze”, aşa cum „roman” putea fi, la un moment dat, orice nativ barbar care dobândise statutul de cetăţean prin servicii aduse instituţiei abstracte a statului.
Iluminismul german fundamentează conceptul unui naţionalism coerent etimologic şi aparent întemeiat pe realităţi. Pentru nemţi, „naţiune” înseamnă chiar naţie, totalitatea descendenţilor unor strămoşi originari, care locuiesc un teritoriu comun, alcătuind un complex socio-cultural şi natural având trăsături particulare discernabile, altfel spus, un „specific” propriu.
Definiţia aceasta ar fi corectă dacă nu ar fi incompletă şi antitradiţională, oricât ar părea de paradoxal.
Căci herderianismul, cum spuneam, descoperă „naţia” având ca model trecutul mitic pre-creştin, ceea ce înseamnă negarea acumulărilor, a întregii dezvoltări care au transformat fondul originar păgân. Redeşteptarea artificială a unei experienţe istorice consumate este o utopie anti-istorică. Erezia protestantă procedase la fel atunci când a refuzat predania, crezând că astfel apără puritatea creştinismului. Iluminiştii nu fac decât să urmeze drumul deschis de „reformatorii” Bisericii.
Adevărata formulă a naţionalismului ar trebui să reunească principiul etnic, principiul teritorial înţeles ca apartenenţă la un spaţiu con-natural (autohtonia) şi principiul spiritual, supraordonat, tradiţia creştină.
„Confruntarea” dintre cele două tipuri de pseudo-naţionalism, copiate simultan de revoluţionarii moldo-valahi va face substanţa istoriei româneşti timp de vreo 80 de ani.
Formula „naţionalismului” fără naţionalitate va fi urmată de munteni, liberali, fanatici francofili şi va orienta decisiv viaţa politică şi socială. Pentru a-şi justifica pretenţiile de stăpânire asupra „vechii Dacii”, „grecobulgărimea” dâmboviţeană a fost obligată să se declare „nepoata lui Traian”, uzând de această monumentală batjocură a „naţionalismului-cosmopolit”.
În general, moldovenii, proprietari rurali şi infinit mai instruiţi decât flămânzii mahalagii „roşii” semialfabetizaţi, tind către modelul german apărând drept „conservatori”, „tradiţionalişti”, „reacţionari”. Tocmai pentru instrucţia lor mai serioasă, scrupule morale şi intelectuale îi vor împiedica să ajungă la putere şi ei vor trebui să se mulţumească cu rolul de administratori ai culturii „naţionale”.
În realitate cele două curente sunt complementare. Lucrarea, acum când este universală, trebuie să ne silim şi mai mult să fie una şi aceeaşi în familia română. (Rosetti, în ROS392) Revoluţia, indiferent de orientările ei în aparenţă contradictorii, este unitară prin obiectivul final: apariţia, în urma incendiului universal purificator, a omului autonom.
Socială sau naţională, spune Rosetti, revoluţia pretutindeni (deşi sunt felurite haine) este tot aceea, adică: suspinul suferinţelor adunate de veacuri şi care se prefac în lave arzânde, dar mântuitoare. (ROS 248)
De aceea analiza fenomenului ’48 sfidează clasificările. Nu putem vorbi decât cu totul convenţional despre o direcţie „progresistă” şi una „tradiţionalistă”, din moment ce avem de-a face cu nişte rudimente ideologice eclectice amalgamate confuz, colportate de scriitori-comisari care, dincolo de prejudecăţi stilistice, sunt şi „clasici” şi „romantici”. Mult mai târziu, după ce va fi preluat puterea, prin anii ’80, ‘48-ismul află timp şi pentru construcţii teoretice şi se constituie în cluburi, după criterii „politico-filozofice” niciodată precizate. Aşa apar „partide” bizare, conservator-liberale (?), cum e cel al „junimii”, sau liberal conservatoare (takismul). Dincolo de „polemicile” electorale susţinute cu mijloacele cele mai contondente, tandemul revoluţionar a funcţionat perfect, opoziţia „conservatoare”, în rarele perioade când a guvernat, nefăcând altceva decât să continue politica „adversarului”, consolidând măsurile luate de roşii, judecate iniţial ca distructive şi antinaţionale.
Se tot vorbeşte despre o fericită, deşi ridicolă, sinteză a acestei perioade care, în termenii teoriei literare ar fi aceea dintre „romantism” şi „clasicism”. Nu este nici o sinteză, ci o gallimatie ideologică preluată mecanic. Atmosfera anilor ’40 ai secolului trecut este un amestec de entuziasm şi de decepţie, de europenism crepuscular şi de naţionalism incipient, de internaţională masonică şi de spirit cazanier. (MAN/168).
Acesta e contextul în care apare „spiritul critic” al „sturmiştilor” de la Dacia literară: Kogălniceanu, Alecsandri, Russo, susţinătorii unei teorii a „originalităţii” copiate (delicioasă ironie inevitabilă) mot cu mot din scrierile lui Herder, care vor alimenta întreg „autohtonismul” revoluţionar, trecând prin Junimea şi sfârşind cu sămănătorismul, într-o anumită parte a sa.
Introducţia din 1840, combătând „duhul nefast al imitaţiunii”, deschide o lungă şi oţioasă falsă polemică, continuată de toate generaţiile următoare până la noi. Este vorba despre discuţia asupra precedenţei „fondului”, respectiv a „formei” în viaţa socio-culturală, teorie care ar despărţi net cele două direcţii: liberalo-progresistă şi conservatoare.
Primii „lovinescieni”, începând cu un Heliade („Scrieţi, băieţi, orice, dar scrieţi!”), susţin un formalism absolut, aceasta fiind caracteristica primă a ideologiilor, aşa cum arătam în introducere. Idealismul revoluţionar nutreşte un dispreţ suveran faţă de realităţi, pe care vrea să le modeleze cu orice preţ după un şablon abstract. Este şi aici implicată o atitudine magică, ce presupune credinţa că forma ideală imaginată de om, asemeni Cuvântului dumnezeiesc, va crea, mai devreme sau mai târziu, un „fond”, un obiect „concret”.
Cel de-al doilea grup, „maiorescienii”, cum e Kogălniceanu în literatură – în tot, de fapt, Kogălniceanu fiind liberal-conservator (?), iar Maiorescu, conservator-liberal (!) – cei din urmă, spuneam, insistă asupra unei revoluţii „treptate”, dând timp realităţilor să crească, justificând noile „forme”.
Lăsând la o parte deosebirile în privinţa ritmului „înnoirilor”, cele două poziţii sunt coincidente în esenţă şi se află doar într-un conflict „formal”.
Căci în ce constă „fondul chestiunii”? În presupoziţia, cu valoare de adevăr absolut, că omul modern occidental şi „civilizaţia” pe care a creat-o reprezintă desăvârşirea evoluţiei universale şi că acest proces „firesc” este oricum inevitabil pentru toate comunităţile omeneşti, revoluţia nefăcând decât să grăbească această „fericită” fatalitate. Prin acest sofism, imperialismul revoluţionar pustiitor îşi justifică crimele împotriva culturilor şi civilizaţiilor pe care le distruge în numele „progresului”.
Astfel încât, diferenţa între revoluţionarii „liberali” şi cei „conservatori” se reduce la adoptarea unui „fond” străin în „formele” originare şi, respectiv, la travestirea ideilor în forme „autohtone”.
Dar, indiferent prin ce mijloace ar fi făcută revoluţia, ea duce la alienare, pentru că, oriunde şi oricând, este un proces pseudomorfotic. De două sute şi mai bine de ani, popoarele lumii sunt supuse acestei pseudomorfoze care le-a alterat identitatea până la desfigurare. Or, pierderea identităţii înseamnă desfigurare, căci orice lucru este ceea ce este şi nu se poate transforma decât cu preţul dispariţiei.
Adevărul este că, pentru a avea şanse de succes, revoluţia trebuie să ajungă la un compromis cu tradiţia pe care urmăreşte să o desfiinţeze, mai ales în ţările „subdezvoltate”, exclusiv agrare din Europa orientală. Pentru ‘48-iştii răsăriteni, crearea unei culturi „naţionale” era un imperativ din cel puţin două motive.
În primul rând, trebuia să dovedim „Europei” că nu suntem „sălbaticii” pe care ne credea, că suntem apţi să primim „lumina” civilizaţiei. Pentru că nu oricine era îndreptăţit să aspire la statutul de „naţiune liberă” a „Europei unite” şi, mai ales la poziţia privilegiată de membru al „rasei latine”, gintă aleasă, făcută să conducă lumea în paradis. „Scrieţi, băieţi, orice, dar scrieţi!” este imperativul care condiţionează admiterea noastră în clubul latin, alături de „mama Roma” şi „sora Franţa”. Concurenţa era mare în acele timpuri, ca şi astăzi, şi aveam de luptat cu candidaţi ce ne contestau drepturile istorice. De aceea românii au fost cei mai înverşunaţi filofrancezi şi au suprasolicitat obedienţa faţă de „sora mai mare” într-un mod inimaginabil de dezgustător. (Am făcut două războaie, declarând că ar fi fost preferabilă pieirea României decât a „binefăcătoarei” noastre).
Pe de altă parte, revoluţia se face prin demagogie, iar aceasta are nevoie de un mijloc de propagare: „cultura”, adică literatura în sens larg. Pentru a fi accesibilă şi eficientă, literatura propagandistică are nevoie de aparenţa autohtonismului.
O literatură de sine stătătoare, care ca formă să se sprijine pe forma veche, populară, şi în cuprins să se pună în slujba noilor idealuri politice, aceasta este dorinţa lor. (IOR/588)
O altă realitate care să fi putut funda cultura laică, în afara aceleia rurale, nu exista şi încercările de „îmburghezire” precoce a producţiilor au dus la monstruozităţi literare, monumente de absurd macabre în artificialitatea lor ridicolă.
„Autohtonismul” revoluţionar inaugurat la Dacia literară s-a limitat, cum era şi firesc la un program estetic ce avea rolul de a escamota valoarea ruralismului ca punct de plecare al adevăratei renaşteri româneşti, ceea ce ar fi presupus reorganizarea întregii societăţi pe temeiurile tradiţiei.
Or, pseudo-autohtonismul are o perspectivă contrară, ruralitatea fiind văzută ca o fază a infantilităţii culturale, preţioasă prin frăgezimea poetică a manifestărilor sale „artistice” şi prin informaţiile istorice vii pe care le poartă despre o etapă a evoluţiei umane, dar sugestiile pe care ni le poate oferi se opresc aici. Omul premodern, ţăranul în cazul nostru, nu a ajuns la maturitatea spirituală, nu a depăşit gândirea simbolică, neavând acces la aceea conceptuală. Şi dacă el poate să inspire prin metaforele sale naive limbajul nostru uscat de excesele lucidităţii, noi suntem datori să îl emancipăm la statutul de om „civilizat”, „om întreg”, printr-o educaţie pozitivăşi prin întregul sistem de organizare a vieţii sociale moderne.
Acest construct fantastic, „ţăranul” ‘48–ist, fermecător prin inocenţa lui păgână, venerabil pentru că este contemporanul străbunului Traian, va obtura până astăzi adevăratul chip al ţăranului român, fiind la fel de nociv pentru perceperea tradiţiei ca şi poziţia declarat ostilă a „modernismului” agresiv. Şi poate chiar mai nociv, pentru că, imaginea ţăranului român „păgân”, „superstiţios” şi „creator genial de folclor” are prestigiul „ştiinţific”, greu de combătut, al unei întregi şcoli de etnografie.
Dacă înainte de 1848 ţara românească nu mai însemna nimic ca stat iar administratorii săi erau străini, ea era încă o ţară, chiar în situaţia în care unele din funcţiile sociale specifice se atrofiaseră considerabil, prin dispariţia boierimii luptătoare. Acest proces nu este încă, teoretic, atât de catastrofal pe cât pare. Ţărănimea – ruinată, slăbită biologic, e adevărat – împreună cu preoţii, putea oricând să producă o nouă „clasă” conducătoare, ca de atâtea ori, oriunde, în trecut, atunci când ierarhia războinică se întâmpla să fie decimată în luptă. Statul străin fiscal, oricât de brutal ar fi exploatat resursele umane, era neutru în privinţa modului de a fi în lume al supuşilor săi.
Statul umanist revoluţionar, care continuă încă mai sângeros politica de exploatare fiscală, urmăreşte pe lângă aceasta infinit mai mult; el se doreşte stăpân nu numai pe munca şi pe energia supuşilor ci, lucru nevisat de nici un tiran „tradiţional”, vrea să le transforme sufletul, modelându-l silnic după chipul şi asemănarea cetăţeanului ateu universal. (Convertirile cu forţa sunt o constantă, Biserica Romană fiind campioana „fericirii” prin constrângere, dar modelul impus a fost întotdeauna supra-uman, operaţia făcându-se în numele lui Dumnezeu, nu al omului. Albul era „civilizat”, superior „sălbaticului”, pentru că Îl descoperise pe Dumnezeu Cel adevărat, iar nu pentru că era el însuşi, pur şi simplu, „omul absolut”).
Adaptată la condiţiile Răsăritului, revoluţia „românească”, condusă direct de la centru, respectă cu stricteţe programul de desfiinţare a tradiţiei şi de creare a „omului nou”, aşa cum vom încerca să arătăm altădată.
Bibliografie selectivă
ACT I – Anul 1848 în Principatele Româneşti. Acte şi documente publicate cu ajutorul comitetului pentru ridicarea monumentului lui Ioan C. Brătianu, Tomul I – 1821-1848, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Carol Gobl”, 1902. IOR 1 – Iorga, Nicolae: Istoria poporului românesc, Ed Ştiinţifică şi Pedagogică, 1985 IOR 2 – Iorga, Nicolae: Studii asupra evului mediu românesc, Ed Ştiinţifică şi Pedagogică, 1984 MAN – Manolescu, Nicolae: Istoria literaturii române MEH – Mehedinţi, Simion: Creştinismul românesc ROS – Rosetti, C.A.: Corespondenţă, Minerva, 1980 SOB – Soboul, Albert: Revoluţia franceză, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1962.
luni, 23 ianuarie 2012
Rugaciune speciala
Preiau integral de pe blogul fratelui Apologeticum si Saccsiv:
Rugaciunea ortodocsilor pentru un ales al lui Dumnezeu
Deoarece un duh rău pluteşte peste ţara noastră şi vrăjmaşii din afară şi dinlăuntrul ei lucrează cu vrăjmaşul cel mare pentru nefericirea neamului românesc, propunem această rugăciune care să se rostească în fiecare Miercuri şi Vineri şi la fiecare Sfântă Liturghie. Iar cei ce au mai multă râvnă pentru ţară şi neam, s-o zică zilnic, atât în ţară, cât şi în afara hotarelor, oriunde un Român trăieşte şi se roagă pentru Biserică, ţară şi neamul lui. Faceţi să ajungă această rugăciune la toţi fraţii şi surorile voastre în Domnul.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin !
Prea Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, certat-ai neamul acesta al nostru cu secetă, boli şi pierderea avuţiei naţionale. Au flămânzit copiii Tăi, Doamne, au pierit bătrânii de mustrarea Ta şi rodul grânelor şi al muncii noastre s-a uscat sau a putrezit prin mânia Ta. În multe feluri ai mustraţ Stăpâne, pe poporul Tău, pe tineri şi pe bătrâni, pe voinici şi pe copilandri, căci toţi am greşit înaintea Ta şi ne-am abătut, am călcat poruncile Tale şi de dreptatea Ta nu ne-am adus aminte. S-a umplut paharul răbdarii Tale şi răuţătile noastre s-au înmulţit mai mult decât grindina şi seceta cu care ne-ai cercat. Ca nişte fii rătăcitori ne-am îndepărtat de Tine, dar azi ne întoarcem asemenea Fiului risipitor şi strigăm către Tine din adâncul inimii noastre îndurerate: Dumnezeul părinţilor noştri, care ai trimis harul şi pacea Ta peste înaintaşii noştri şi precum în vremurile grele ale neamului nostru ai ridicat la nevoie bărbaţi vrednici care au luat pe umerii lor greutăţile poporului, aşa ridică şi acum un bărbat cu suflet mare, gata de orice sacrificiu prin care să se răscumpere păcatele poporului nostru înaintea Ta, Stăpâne.
Dă-i harul Tău, pune în el virtuţile cereşti pe care le dai celor care te iubesc pe Tine şi dă-i binecuvântarea Bisericii Tale întemeiate pe sângele iubitului Tău Fiu.
Fă-l pe dânsul fiu adevărat al Bisericii Ortodoxe, binecuvântat de ierarhi şi iubit de popor că, deplin luminat cu lumina cunoştinţei Tale să ducă neamul acesta al Tău, Doamne, pe drumul salvării din necazurile în care propriile păcate l-au scufundaţ spre soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de Sus, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Sfântă Maică a lui Dumnezeu, ajută neamul şi ţara noastră! Toate puterile cereşti, apăraţi pământul ţării noastre de năvălirile vrăjmaşului văzut şi nevăzut. Toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!
adaptare după Rugăciune pentru Anul Acesta(2001),
a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa
Rugaciunea ortodocsilor pentru un ales al lui Dumnezeu
Deoarece un duh rău pluteşte peste ţara noastră şi vrăjmaşii din afară şi dinlăuntrul ei lucrează cu vrăjmaşul cel mare pentru nefericirea neamului românesc, propunem această rugăciune care să se rostească în fiecare Miercuri şi Vineri şi la fiecare Sfântă Liturghie. Iar cei ce au mai multă râvnă pentru ţară şi neam, s-o zică zilnic, atât în ţară, cât şi în afara hotarelor, oriunde un Român trăieşte şi se roagă pentru Biserică, ţară şi neamul lui. Faceţi să ajungă această rugăciune la toţi fraţii şi surorile voastre în Domnul.
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin !
Prea Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, certat-ai neamul acesta al nostru cu secetă, boli şi pierderea avuţiei naţionale. Au flămânzit copiii Tăi, Doamne, au pierit bătrânii de mustrarea Ta şi rodul grânelor şi al muncii noastre s-a uscat sau a putrezit prin mânia Ta. În multe feluri ai mustraţ Stăpâne, pe poporul Tău, pe tineri şi pe bătrâni, pe voinici şi pe copilandri, căci toţi am greşit înaintea Ta şi ne-am abătut, am călcat poruncile Tale şi de dreptatea Ta nu ne-am adus aminte. S-a umplut paharul răbdarii Tale şi răuţătile noastre s-au înmulţit mai mult decât grindina şi seceta cu care ne-ai cercat. Ca nişte fii rătăcitori ne-am îndepărtat de Tine, dar azi ne întoarcem asemenea Fiului risipitor şi strigăm către Tine din adâncul inimii noastre îndurerate: Dumnezeul părinţilor noştri, care ai trimis harul şi pacea Ta peste înaintaşii noştri şi precum în vremurile grele ale neamului nostru ai ridicat la nevoie bărbaţi vrednici care au luat pe umerii lor greutăţile poporului, aşa ridică şi acum un bărbat cu suflet mare, gata de orice sacrificiu prin care să se răscumpere păcatele poporului nostru înaintea Ta, Stăpâne.
Dă-i harul Tău, pune în el virtuţile cereşti pe care le dai celor care te iubesc pe Tine şi dă-i binecuvântarea Bisericii Tale întemeiate pe sângele iubitului Tău Fiu.
Fă-l pe dânsul fiu adevărat al Bisericii Ortodoxe, binecuvântat de ierarhi şi iubit de popor că, deplin luminat cu lumina cunoştinţei Tale să ducă neamul acesta al Tău, Doamne, pe drumul salvării din necazurile în care propriile păcate l-au scufundaţ spre soarele Dreptăţii, Răsăritul cel de Sus, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Sfântă Maică a lui Dumnezeu, ajută neamul şi ţara noastră! Toate puterile cereşti, apăraţi pământul ţării noastre de năvălirile vrăjmaşului văzut şi nevăzut. Toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!
adaptare după Rugăciune pentru Anul Acesta(2001),
a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa
sâmbătă, 21 ianuarie 2012
A 9-a zi in imagini
La nivel national, peste 2.000 de oameni au iesit in strada, in 16 localitati din toate judetele.
Protestatarii au continuat sa scandeze impotriva clasei politice si in special a presedintelui Traian Basescu si a Guvernului si nu par sa dea semne ca se vor opri curand.
O postare in care am considerat ca fotografiile transmit mai bine decat orice alta expresie sau cuvant!
Ganduri pasnice si bune la toti...inclusiv celor ce ar trebui sa RENUNTE la PUTERE!!!
P.S
Mentionez si multumesc pe aceasta cale surselor mele (preluari ale fotografiilor)
1.http://ziare.com
2.Prietenilor mei deosebiti de la Kamikaze! http://kamikazeonline.ro
Zadkielix alias D.M
vineri, 20 ianuarie 2012
Regimul fascist portocaliu
O bestie cu pretentie de a fi considerat...om nu am mai reperat!
NICI CU MAINILE IMPREUNATE sau in stare de profunda deprimare nu se poate asa ceva!!!
Amintiti-va de acea "propunere" de la Strassburg pentru a SANCTIONA ROMANIA !
Parca asta lipseste acuma tarii noastre sanctiuni cand nu mai stim CAT DE amarati suntem...
De aceea, porcii acestia la costum au ajuns chiar sa ajuns sa ne vanda tara...
Oare cum pot sa fie ei denumiti oameni , atunci cand pot fi sa fie impotriva noastra ,sa ne doresti raul si chiar sa calce peste cadavre!
Amintiti-va de nenumaratele ocazii cand , ajunsi sus se comporta asemeni unor TIRANI insetati de sange!!!
TRADARE , DE TREI ORI TRADARE !
Acesti neispraviti si criminali de politicieni ar trebui nu numai amendati si sanctionati cand vor fi dati afara din functii, dar poate ca si Justitia Divina poate sa limpezeasca aceste lucruri!
Zadkielix alias D.M
Directorul Prefecturii le doreşte protestatarilor ce le doreau naziştii prizonierilor din lagarele de exterminar...
Da, se intampla in Romania! Un agarici din acest gfaunos sistem ureaza si reinvie spiritul fascist, de trista amintire!
Unde s-a intamplat aceasta?
In mediul virtual, mai precis pe pagina sa de Facebook, mesajul "Arbeit macht frei (Munca te face liber ) - asta să înţeleagă protestatarii"....
Mesajul, de trisă amintire, este foarte cunoscut pentreu că nazişti îl afişa la intrarea în lagărele de concentrare, Lagărul de la Auschwitz, este doar un exemplu de fabrică a morţii.
Acum, judecati si dumneavoastra cine si cum se afla in varful piramidei...
Poate ca ati auzit si ati ramas stupefiati !
Asadar....fascistii portocalii nu se dezmint!
Iar acest lucru NU e un fapt izolat...
Informati-va romani ce le poate pielea acestor politicieni !Prea i-am denumit asa pompos politicieni! De fapt actioneaza ca niste vagabonzi deja turbati ! Si tin de scaune ca sa nu vina la putere alti flamanzi...
Amintiti-va de acea "propunere" de la Strassburg pentru a SANCTIONA ROMANIA !
Parca asta lipseste acuma tarii noastre sanctiuni cand nu mai stim CAT DE amarati suntem...
De aceea, porcii acestia la costum au ajuns chiar sa ajuns sa ne vanda tara...
Oare cum pot sa fie ei denumiti oameni , atunci cand pot fi sa fie impotriva noastra ,sa ne doresti raul si chiar sa calce peste cadavre!
Amintiti-va de nenumaratele ocazii cand , ajunsi sus se comporta asemeni unor TIRANI insetati de sange!!!
TRADARE , DE TREI ORI TRADARE !
Acesti neispraviti si criminali de politicieni ar trebui nu numai amendati si sanctionati cand vor fi dati afara din functii, dar poate ca si Justitia Divina poate sa limpezeasca aceste lucruri!
Zadkielix alias D.M
joi, 19 ianuarie 2012
Ziua a 7-a de proteste
Cu toate ca Romania fierbe de revolte de aproape o saptamana, presedintele Basescu a iesit in public abia astazi. Si nu fost de-ajuns aceasta intarziere, dar nici macar cu aceasta ocazie nu a facut referire la protestele din strada. Dimpotriva, a dat de inteles ca se va merge pe aceeasi linie si ca isi doreste realizarea Statelor Unite ale Europei, adoptarea monedei euro, masuri care ne vor subjuga si mai mult in datorii si ne vor afecta drepturile si libertatile ce le mai aveam. Prin politica basista, Romania isi va pierde suveranitatea, identitatea si traditia, fiind inghitita de Babilonul European.
Iar aroganta acestui nebun nu are limite!
Iar aceasta este cea de-a 7-a zi...
Sa ne fereasca Dumnezeu de mai rau...
Iar acest cantecel sa nu se implineasca...Spre binele tuturor
Dumnezeu sa ne ocroteasca!
Zadkielix alias D.M
Iar aroganta acestui nebun nu are limite!
Iar aceasta este cea de-a 7-a zi...
Sa ne fereasca Dumnezeu de mai rau...
Iar acest cantecel sa nu se implineasca...Spre binele tuturor
Dumnezeu sa ne ocroteasca!
Zadkielix alias D.M
miercuri, 18 ianuarie 2012
Ziua a 6-a de revolte!Escroheria cu Anonymus
OARE CINE SUNT ACESTI BAIETI CE TRANSMIT ATAT DE CODIFICAT?
DAR STITI CE E MAI GRAV? Poate ca e dureros s-o amintesc in actuala stare de fapt a lucrurilor...Practic , dupa ce Boc@Co vor "dialog".romanii inca nu stiu ce vor de la viata...
Maine se organizeaza un miting....USL+PNL= CAM ACEEASI MIZERIE!!!!
Sunt curios cati vor avea curajul sa posteze comentarii la acest articol. Regret ca fac parte dintr-un popor lipsit de coloana vertebrala, care mai bine sufera, indurand hotia ridicata la nivel de politica de stat si aceptaand jignirile oferite cu nonsalanta de reprezentantii puterii la adresa cetatenilor romani.
Jigniri ca jigniri, insa toate masurile "de austeritate" luate , toate crizele posibile. toate taierile si micsorarile sunt indeajuns de proaspete in constiinta multora!
Acum, revenind la mesajul acestor hackeri...Ar trebui sa ne ferim si de aceasta periculoasa organizatie!
OBSEVATI-LE PREZENTAREA NUMAI....
"Trebuie sa ai curaj ca mine,o dam anonima". Mesajele "anonime" nu merita sa fie considerate.In plus acest "mesaj" este de un cretinism cutremurator! Ca sa lupti pentru ceva acel "ceva" trebuie definit.Ce propune "anonymus"?
Asadar...situatia e mai neagra decat credeam....
Insa nu e atat de dramatic!
Sfatul meu,
Zadkielix alias D.M
DAR STITI CE E MAI GRAV? Poate ca e dureros s-o amintesc in actuala stare de fapt a lucrurilor...Practic , dupa ce Boc@Co vor "dialog".romanii inca nu stiu ce vor de la viata...
INTERMEZZOMizerabilii ăștia chiar nu au nici o limită, nici o jenă. Nu realizează că mișcările de stradă sunt și împotriva lor, nu doar a lui Băsescu.
Maine se organizeaza un miting....USL+PNL= CAM ACEEASI MIZERIE!!!!
Sunt curios cati vor avea curajul sa posteze comentarii la acest articol. Regret ca fac parte dintr-un popor lipsit de coloana vertebrala, care mai bine sufera, indurand hotia ridicata la nivel de politica de stat si aceptaand jignirile oferite cu nonsalanta de reprezentantii puterii la adresa cetatenilor romani.
Jigniri ca jigniri, insa toate masurile "de austeritate" luate , toate crizele posibile. toate taierile si micsorarile sunt indeajuns de proaspete in constiinta multora!
Acum, revenind la mesajul acestor hackeri...Ar trebui sa ne ferim si de aceasta periculoasa organizatie!
OBSEVATI-LE PREZENTAREA NUMAI....
"Trebuie sa ai curaj ca mine,o dam anonima". Mesajele "anonime" nu merita sa fie considerate.In plus acest "mesaj" este de un cretinism cutremurator! Ca sa lupti pentru ceva acel "ceva" trebuie definit.Ce propune "anonymus"?
Asadar...situatia e mai neagra decat credeam....
Insa nu e atat de dramatic!
Sfatul meu,
Zadkielix alias D.M
Cântec despre mine , Walt Whitman
Cred că firul de iarbă nu este mai neânsemnat
decât ziua stelară.
Şi furnica-i la fel de perfectă, şi un fir de nisip,
sau un ou de pitulice,
Şi brotăcelul e o capodoperă comparabilă cu cele
mai mari,
Şi rugii murelor ar putea-mpodobi saloanele
cerurilor,
Şi încheieturile degetelor mele fac de ruşine orişice
mecanică,
Şi boul care rumegă cu grumazul în jos întrece
orice statuie,
Şi un şoricel e un miracol ce poate convinge
sextilioane de necredincioşi.
Recunosc întrupate în mine gnais, cărbune, muşchi
cu lungi filamente, fructe, grâne, rădăcini
bune de mâncat.
Ca un zid tencuit sunt de sus până jos căptuşit cu
patrupede şi păsări,
Dintre acestea multora le-am luat-o înainte din
pricini ştiute;
În zadar mastodontul se refugiază sub pulberea
oaselor sale,
Zadarnic stau lucrurile la sute de leghe distanţă
şi iau forme multiple,
Zadarnic oceanul se-afundă-n genunea-i şi marii
lui monştri se-ascund în adânc,
Zadarnic şoimanul se-adăposteşte-n văzduhuri,
Zadarnic şarpele se strecoară printre iederi şi
trunchiuri căzute,
Zadarnic elanul se-afundă-n păduri neumblate,
Zadarnic pinguinul cu ciocul tăios se trage spre
nordul extrem, în Labrador,
Eu îl urmez fără preget, mă caţăr până la cuibul
din fisura falezei.
Rudyard Kipling - Daca
De poti fi calm cand toti se pierd cu firea
In jurul tau si spun ca-i vina ta;
De crezi in tine chiar cand omenirea
Nu crede dar s-o crezi ar vrea;
Daca de asteptare nu ostenesti nicicand,
Nici de minciuna goala nu-ti clatini gandul drept;
Daca privit cu ura nu te razbuni urand
Si totusi nu-ti pui masca de sfant sau de intelept;
Daca astepti dar nu cu sufletul la gura
Si nu dezminti minciuni mintind, ci drept;
De nu raspunzi la ura tot cu ura
Dar nici prea bun sa pari nici prea-ntelept;
Sau cand hulit de oameni, tu nu cu razbunare
Sa vrei a le raspunde, dar nici cu rugaminti;
De poti visa dar nu-ti faci visul astru;
De poti gandi, dar nu-ti faci gandul tel;
De poti sa nu cazi prada disperarii
Succesul si dezastrul privindu-le la fel;
De rabzi s-auzi cuvantul candva rostit de tine
Rastalmacit de oameni, murdar si prefacut;
De rabzi vazandu-ti idealul distrus si din nimic
Sa-l recladesti cu ardoarea fierbinte din trecut;
De poti risca pe-o carte intreaga ta avere
Si tot ce-ai strans o viata sa pierzi intr-un minut
Si-atunci fara a scoate o vorba de durere
Sa-ncepi agonisala cu calm de la-nceput ;
De poti ramane tu in marea gloata
Cu regi tot tu, dar nu strain de ea;
Dusman, om drag, rani sa nu te poata;
De toti sa-ti pese dar de nimeni prea;
De poti prin clipa cea neiertatoare
Sa treci si s-o intreci gonind mereu;
Daca ajungi sa umpli minutul trecator
Cu saizeci de clipe de vesnicii mereu,
Vei fi pe-ntreg Pamantul deplin stapanitor
Si mai presus de toate, un OM, iubitul meu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)