REVOLUTIA MASONICA de la 1848 in Principatele Romane

REVOLUTIA MASONICA de la 1848 in Principatele Romane

Despre 1848 în Principatele Române

Marile ţări agricole situate între Marea Baltică şi Marea Neagră nu pot fi izbăvite de barbaria patriarhală-feudală decât cu ajutorul unei revoluţii agrare care să transforme ţăranii în proprietari de pământ liberi, o revoluţie cu totul asemănătoare celei care a avut loc în 1789 în satele franceze. Engels
În sfârşit, pe primăvară, sosiră din Paris tineri studenţi aparţinând clasei boiereşti mijlocii, care nu voiau să creadă într-o îngrădire în spaţiu a revoluţiei franceze. Unul dintre ei, C.A. Rosetti, credea realizabilă în cel mai apropiat viitor o înfrăţire idilică a tuturor oamenilor. Iorga

Întreg anul 1998 naţiunea română (adică statul) a sărbătorit cei 150 de ani de la revoluţia paşoptistă. De ce? Singura explicaţie vine din partea demagogiei oficiale. Adevărata istorie a ‘48-lui nu ne dă nici un motiv pentru a fi veseli, aşa cum se va arăta.
În deceniul al cincilea al secolului trecut, revoluţia mondială începută în 1789 intră într-o nouă etapă. Ciuma franţuzească nu mai este răspândită acum de către armatele de ocupaţie iacobine şi napoleoniene, care impuneau libertatea, egalitatea, fraternitatea cu sabia, prin cele mai sălbatice războaie pe care le cunoscuse Europa. ‘48-ul foloseşte o metodă mult mai economică şi mai eficientă: subversiunea, autoocuparea ideologică şi militară de către o trupă de „comisari ai poporului” recrutaţi la faţa locului şi instruiţi la Paris (mai târziu, la Moscova) unde îşi însuşesc tehnicile teroriste şi propagandistice ale loviturii de stat şi înfiinţează viitoarele Guverne provizorii ce se vor permanentiza, într-o formă sau alta, până astăzi.
Obiectivul principal este acum, ca şi în vremea lui Napoleon, înfrângerea celor două imperii teocratice, Rusia şi Austria, la care se adaugă Germania, care, cu toate reformele, se opuneau realizării „republicii europene umaniste”, dovedind că nu puteau fi învinse prin mijloace exclusiv militare şi nici prin revoluţii „de sus”, cum încercase iluminismul în vremea Ecaterinei, a lui Rudolf şi a lui Wilhelm.
Sfânta Rusie, mai ales, era hotărâtă să oprească invazia antihristică, aşa cum o făcuse şi în 1812, şi manifestul ţarului Nicolae I din martie 1848 este fără echivoc: Après de longues années de paix et de prosperité, l’Occident de L’Europe a été subitement bouleversé par des troubles qui menacent de détruire toute autorité légitime et l’ordre social tout entier. Prenant leur origine en France, la révolte et l’anarchie se sont étendues promptement à l’Allemagne et le flot révolutionnaire, croissant dans la mesure des concessions des gouvernements a enfin atteient les Etats de nos alliés, l’Autriche et la Prussie. Ne connaissant plus de frein, cette force aveugle menace aujourd’hui la Russie, que Dieu a confiée a notre garde. Ici elle trouvera ses bornes. Fidèle au glorieux exemple de Nos ancetres, invoquant le secours du Très-Haut, Nous sommes prets à faire face a Nos ennemis partout où ils se montreront, et fermement unis à Notre sainte patrie, Nous conduirons Nos peuples à la défense de l’honneur russe et de l’integrité de Notre territoire. Dieu est avec nous. Ecoutez peuples de la terre et suivez la voix de Dieu qui est avec nous. (ACT I / 159).
‘48-ul nu reprezintă o singură revoluţie, un eveniment punctual. Cu toată aparenţa megaloman-propagandistică, rândurile următoare exprimă o realitate asumată:
Ziua de 11 iunie 1848 va rămâne o stea strălucitoare pe firmamentul românesc, căci strigătul „Vrem să trăim prin noi înşine” a ieşit atunci limpede şi puternic din însuşi peptul poporului român, nu ca strigăt de desperare, ci ca strigăt de reînviere; înăbuşită a fost atunci mişcarea şi, deşi cei ce au stat în capul ei, mult timp au umblat pribegi şi persecutaţi, dar sămânţa aruncată a purtat roade mănoase, strigătul de la 1848 fu reînviat prin Parlamentele legale din 1857; el capătă fiinţă prin naţiune în 1866 şi fu întrecut în consecinţe prin războiul indepenenţei din 1877. (ACT I/VII). (La 1890, când apare textul, autorii nu ştiau că aşteptările lor vor fi satisfăcute după viitorul prim război mondial.)
‘48-ul este o mişcare amplă ce se întinde pe multe decenii, suferind transformări şi tactica aceasta a dizolvării din interior îşi va dovedi deplin eficienţa abia o dată cu primul război mondial, când Sfânta Alianţă va fi în sfârşit sfărâmată şi antihristul va face pasul decisiv către imperiul mondial. I se mai opune doar o scurtă renaştere spirituală, ce va fi lichidată în uriaşa confruntare a celui de-al doilea război mondial şi anul 1945 va marca un prim „sfârşit al istoriei”.
Pentru a-şi atinge colosalele obiective, de la 1848 până după primul război, internaţionalismul ateu speculează infailibil naţionalismul legitim al popoarelor aflate în puterea sau sub influenţa monarhiilor imperiale, stimulând, organizând şi finanţând „revoluţii de eliberare de sub jugul despotismului, în numele dreptului sfânt la autodeterminare”. În acest interval naţionalismul este o atitudine „umanistă”, „pozitivă”, pentru că pulverizează ce mai rămăsese din „internaţionalismul” creştin. După 1920, termenul naţionalism începe să capete sens tot mai sumbru, pentru că ameninţă „ecumenismul” ateu. (De la iacobini, Napoleon, Lenin, Stalin şi până la campaniile N.A.T.O., armatele revoluţionare vor tot „elibera” popoarele „mici şi persecutate”, anexându-le ideologic, militar şi economic în interes propriu). Despre acest naţionalism, termen inventat de revoluţia franceză şi adaptat apoi de iluminismul german, „naţionalism” promovat în numele unei idei universalist-atee, voi tot vorbi pe parcurs, pentru că este un alt „fetiş lingvistic” ce încurcă toate comentariile şi face istoria noastră de neînţeles.
Printre ţările folosite ca masă de manevră împotriva „tiraniei” imperiale, Principatele au un loc cu totul aparte, din mai multe motive.
În primul rând, ca întotdeauna, din cauza importanţei lor strategice, Ţările Române au rol esenţial în jocul dintre cele trei imperii care îşi dispută cucerirea sau măcar dominarea „Bizanţului”.
Trebuie înţeles că înainte de a fi centru de putere geopolitică şi economică, Constantinopolul, şi nu Roma, este centrul spiritual european al creştinismului şi cucerirea lui înseamnă dominarea religioasă a lumii. Astfel ruşii vor să-şi încoroneze ţarul ca basileu de drept, ei considerîndu-se moştenitorii Imperiului Ortodox. Austriecii, la rândul lor, urmăresc refacerea Sfântului Imperiu în formă catolică. În fine, „Franţa” (adică internaţionala atee) vrea şi ea să reconstituie imperiul roman păgân, ştiind de la Bonaparte că aici trebuie fundată capitala statului său mondial. În această confruntare Principatele aveau misiunea de a stopa avântul rusesc şi de a întreţine nesiguranţa în Austria prin „bomba cu efect întârziat” din Ardeal. De asemenea, ele erau baza pentru operaţii militare şi pentru organizarea de comploturi în toată Europa sud-estică.
Ruşii, la rândul lor, ca întotdeauna, înţelegeau prea bine că erau singuri şi nu se puteau apăra decât păstrând Principatele sub controlul lor, pentru a-şi proteja flancul vestic, cel vulnerabil.
Pericolele crizei ce ameninţă ordinele soţial în Europa preocupă cu tot adinsul mintea Augustului nostru Domnitor pe când radicalismul triumfă-n Elveţia, pe când în Italia principiul monarhic e foarte cutreerat, pe când în Franţa o iute catastrofă înalţă republica peste ruinele tronului de Iulie, pe când înfierbântarea revoluţionară străbate în Germania cu repejune ducătoare la rătăcire, Împăratul trebuie să-şi arunce privirea mai mult decât oricând altă dată asupra intereselor de linişte şi sigurătate, pe care Rusia, prin a sa pusăciune, este mai cu deosebire chemată a o apăra. (ACT I/168) Principatele de la Dunăre se ţin anumit de această categorie; ele sunt puse sub nemijlocita protecţie a Rusiei, şi această protecţie noi suntem hotărâţi a o aplica cu o manieră străbătătoare. Deci oricare va putea fi aiurea rezultatul orcanului revoluţionar Împăratul este determinat a nu suferi ca anarhia să pătrundă în partea aceasta a celor doi Principi cu cea mai apriată manieră. (Nota Comitetului de Nesselrode, Cancelarul Rusiei, către Consulul general din Principate, de Kotzebue în ACT I/169)
Pe de altă parte, ţările româneşti sunt însele un centru religios de o extraordinară importanţă, pentru că de la cucerirea Constantinopolului ele reprezintă Bizanţul.
Cu toată recunoaşterea politică a vasalităţii sale, domnul ţărilor româneşti se bucură însă până foarte târziu de toate drepturile care, după noţiunea veche şi nouă romană, adică bizantino-slavă, formează imperiul. În biserică, domnul român, care a rămas în orientul supus de păgâni singurul stăpânitor creştin împodobit cu coroană şi sceptru, este primit cu onorurile ce se dădeau odinioară împăraţilor dreptcredincioşi din Răsărit. (IOR 1/380).
Această misiune hristoforică a României se accentuase în secolul 18 şi la începutul secolului 19, o dată cu protestantizarea bisericilor rusă şi grecească, încât cele două mici provincii, „primitive”, „turcite”, devin extrem de puternice şi de bogate spiritual, având cele mai multe mînăstiri din lume, dacă luăm în seamă „proprietatea” asupra Sfântului Munte Athos, şi fiind refugiul tuturor monahilor persecutaţi de ofensiva protestantă şi catolică. În consecinţă, presiunea revoluţionară va fi aici mai puternică decât oriunde.
En 1792 c’était sur les bordes du Rhin que se rencontraient les armées de la Republique francaise et des Souverains coalisés ; le champ de la bataille est aujourd’hui dans la partie orientale de l’Europe; c’est sur le rives du Danube que le deux principes se trouvent en presence. Ainsi la liberté a recele de trois cents lieues des frontières.( Scrisoarea unui român despre situaţiunea Românilor din Orientul Europei. În ACT I/245).
Ceea ce desemna Principatele ca victime sigure ale revoluţiei era starea lor de descompunere internă şi completa dependenţă externă la care ajunseseră în cele două secole precedente, ca urmare a continuelor invazii, devastări, pustiiri, jafuri ale campaniilor militare susţinute de „protectorii” aflaţi în război pe acest „pământ al nimănui”, la toate acestea adăugându-se acţiunea dizolvantă a ideologiei iluministe, venită o dată cu ocupanţii străini.
Erodarea tradiţiei începuse, ca în toată Europa, încă din secolul 17, şi chiar mai înainte.
Cauza directă a fost falimentul Imperiului Otoman care a antrenat, firesc, pe acela al hinterland-ului.
Transformarea spre lumea modernă, în secolul 16, s-a produs sub presiunea unui factor extern, dominaţia otomană, care, prin exigenţele ei economice, a supus ţărănimea la o povară mult peste puterile ei. Obişnuiţi cu un schimb elementar de produse, lipsită de lichidităţi monetare, ţărănimea s-a găsit dezarmată faţă de asaltul fiscal al statului pentru plata tributului. (IOR 2/424).
Apăsarea pe care uriaşul în agonie o exercita asupra popoarelor pe care le exploata era imensă, principatele ajungând la un moment dat să întreţină singure întreaga împărăţie.
Situaţia aceasta a dus la alterarea structurii sociale, care era una funcţională, după formula încetăţenită de Dumezil: oratores, bellatores, laboratores categorii la care se adaugă, acea supraordonată a monarhului autocrat, în cazul nostru domnul.
Începând cu domnul, care recunoaşte pe vecinul de la sud stăpân şi e înzestrat de acesta cu o putere aproape deplină asupra supuşilor săi, şi până jos la ţăran, care la început plăteşte noile dări cu rodul muncii, apoi cu trupul şi cu demnitatea şi libertatea sa omenească, nimic nu mai seamănă cu trecutul. (IOR 1/355).
Este greu de înţeles din perspectiva noastră anarho-democratică ce înseamnă un asemenea sistem interrelaţionar, în care fiecare funcţie are un rol esenţial, la fel ca în orice organism viu. Astfel, păstrând analogia, laboratorii rustici, „talpa ţării”, asigurau subzistenţa materială, belatorii, braţele înarmate ale ierarhiei războinice, luptau cu prădatorii externi, iar preoţimea , inima rugătoare prin legătura permanentă cu planul absolutului, conferea existenţei lumeşti, acţiunilor istorice practice, sens şi valoare. Toate aceste mădulare conlucrătoare, erau coordonate de către domn, cap al Statului şi al Bisericii, persoană unică ce acţiona prin mandat divino-uman.
Orice perturbare a uneia dintre funcţii avea să ducă la dezechilibrul întregului organism. Asta s-a întâmplat când funcţia conducătoare a început să se atrofieze. În Moldova, vechea boierime pământeană dispăru de la curte şi din slujbe şi dregătorii încă din zilele lui Petru Rareş. Boierii se retraseră pe la moşiile lor şi căzură aproape pe treapta ţărănimii. (IOR/432).
Retragerea belatorilor ce fac loc administratorilor-exploatatori (ciocoilor) duce la schimbarea întregii structuri a statului organic.
Consecinţa imediată este că funcţia lucrătoare este afectată şi ţărănimea, lipsită de aici înainte de apărare, intră în lunga, nesfârşita încă, fază de extincţie.
În locul statului alcătuit din ţărani liberi, care luptă împotriva oricăror încălcători peste moşia mare sau mică moştenită de la strămoşi, apare ca urmaş nevrednic statul fiscal al cărui singur scop este să adune bani, sume incalculabile pentru viaţa luxoasă a stăpânilor străini din Constantinopol (IOR 1/355). Nu e de mirare că acela care încă de mai înainte abia putea să poarte pe umerii săi osteniţi sarcinile ţării, se prăbuşeşte acum sub apăsarea unei mari împărăţii, a unei împărăţii putrede, luxoase.(IOR 1/420). Statul cerea prea mult; statul străin, ale cărui interese le reprezenta domnul, care apărea tot mai mult ca un străin.(IOR 1/505) De toate acestea erau vinovaţi boierii (deveniţi administratori ai unui stat străin). Ei răpiseră ţăranului averea, libertatea şi toate drepturile. Încă din a doua jumătate a veacului al 17-lea uitaseră aproape cu totul să mai lupte.(IOR 1/507).
Până în a doua jumătate a secolului XVIII ţările româneşti au avut asigurat, cel puţin teoretic, dreptul la existenţă, fiind ocrotite într-o oarecare măsură de suzeranul otoman care le exploata în folos propriu. Chiar dacă nu mai erau independente, ele îşi păstrau suveranitatea internă şi aveau un statut internaţional definit.
Odată cu slăbirea puterii turceşti, vasalii îşi pierd condiţia de ţări şi devin unităţi teritoriale vacante, simple elemente de calcul politic pentru puterile rămase în conflict: Rusia, Austria şi Franţa revoluţionară.
Împăratul Iosif, de pildă, croise împreună cu împărăteasa Ecaterina (un alt monarh „luminat”), planuri cu vederi enorm de îndepărtate. Printr-un război comun trebuia să se înfiinţeze un regat al Daciei neogreceşti pentru arhiduci austrieci şi pentru foşti favoriţi ai Curţii ruseşti. Potemkin urma să fie noul rege al Daciei. (IOR/521).
În aceste condiţii singura soluţie a supravieţuirii Principatelor părea a fi aflarea unui nou suzeran sau chiar anexarea. În preajma Păcii de la Kuciuc-Kainargi (1774), care dădea dreptul ruşilor de a interveni în folosul creştinilor subjugaţi şi de a pune consuli în locurile ce le vor plăcea. Boierii moldoveni şi munteni merseră la Petersburg în 1770, dorind încorporarea la împărăţia rusească, cerând garanţii ruşinoase. Muntenii începuseră cu dorinţa ca „ţara noastră să fie unită cu celelalte provincii pe care le stăpâneşte atotputernica Rusie”. Ei cerură legi ruseşti, judecători ruşi şi ierarhie bisericească rusă, adică supremaţia sinoadelor ruseşti. Când văzură că ruşii vor rămâne suzeranii ţării, se gândiră la o unire cu fărâmiţatul stat polon, sau chiar la o cârmuire proprie sub suzeranitatea Porţii, dar sub ocrotirea Rusiei, Austriei şi întâmplător şi a Prusiei (IOR 1/514). Alţi boieri ar fi fost bucuroşi dacă patria lor ar fi fost anexată de Austria. (IOR 1/516).
Expansiunea mondială a revoluţiei, prin Napoleon, slăbeşte şi mai mult poziţia Principatelor.
Era epoca împărţirii ţărilor, epoca în care ţări şi popoare se vindeau în masă, şi, în romanticele planuri ale lui Napoleon, ca şi în cele real politice ale Ecaterinei, care năzuia la o împărţire a împărăţiei turceşti, principatele jucau un rol însemnat. În 1809 Napoleon pomeni despre anexarea de către Rusia a ambelor principate cedate apoi de ţar austriecilor, cu binecuvântarea împăratului francezilor (IOR 1/517).
În războiul continuu dintre Franţa (prin intermediul Turciei, pe care o întreţine artificial tocmai în acest scop) Rusia, Austria, Moldova şi Ţara Românească sunt ţări de compensaţie.
La începutul secolului trecut, odată cu Regulamentul, ţările româneşti nu mai au un statut propriu, iar statutul lor internaţional este mai rău decât acela al popoarelor integrate într-un imperiu. Ele sunt vasale Porţii şi protectorate ale Rusiei (de fapt gubernii), sub supravegherea Puterilor. Impunerea Regulamentului reprezintă un eveniment capital în istoria viitoarei Românii. El marchează momentul pierderii suveranităţii interne, pe care nu o vom mai căpăta niciodată. De acum încolo ne vor fi impuse, mai mult sau mai puţin brutal, exclusiv legi străine, prin mijlocirea unor guverne „naţionale” fantomă, manevrate de centrele de putere mondială.
Ca să pricepem înjosirea cuprinsă în aceasta (în impunerea Regulamentului) trebuie să ne gândim că turcii în poruncile şi privilegiile lor nu se amestecaseră niciodată în chestiuni pur lăuntrice. Abia acum, la începutul epocii de cultură glorificate de cei interesaţi, românimea de la Dunăre îşi pierdu şi ultimul drept care-i mai rămăsese, acela de a-şi da singură legi, bune sau rele, asiatice sau europene. (IOR/586) (Intenţia „civilizatoare” nu poate fi pusă la îndoială. Autorul Regulamentului, generalul Pavel Kiseleff era mai mult francez decât rus, mai mult european „filosof” în sensul veacului al 18-lea decât împuternicit militar (IOR 1/586)).
Este de la sine înţeles că în aceste condiţii, încheierea unui act de vasalitate faţă de un suzeran nu numai îndepărtat dar şi „generos” până la „sacrificiu dezinteresat”, aşadar închinarea ţărilor către Franţa apare drept soluţia providenţială.
Cel mai bun lucru li se părea conducătorilor să modeleze România actuală după felul cum îşi închipuiau o Franţă viitoare. Puţinii care erau de altă părere, cunoscătorii ţării, care simţeau sau ştiau că niciodată un popor nu-şi poate împrumuta bazele vieţii sale şi nici nu poate să se dezvolte nearmonic se retraseră sau tăceau. (IOR/655).
Tot ceea ce ni se cerea în schimbul „mântuirii” era să ne trădăm istoria, şi din martiri ai lui Hristos, a Cărui armată de linia întâi fusesem, să devenim martiri ai „libertăţii”, înrolându-ne în armata celuilalt:
Nous sommes donc les premier martires de la liberté; nous sommes les enemies nés de la seule puissance de l’Europe, qui ait ose elever un voix menaçante devant la mouvement liberal de l’Europe Rusia; nous sommes les santinelles avancées de la regéneration sociale.
Permettez nous de vous dire, votre cause (a Franţei), est la notre, et en eclairant l’opinon sur cette question, vous aurez un fois de plus, Monsenieur le Redacteur, bien merite de la France et de la liberte. (Din Scrisoarea unui român despre situaţiunea românilor din Orientul Europei, în ACT 1/246).
În afara ocupaţiilor militare, ţările româneşti sunt supuse tot mai mult unor invazii ideologice, prin propagarea ideilor „marii revoluţii”, ce se extinde pentru eliberarea Răsăritului, înflăcărând imaginaţia patrioţilor „naţionalişti”.
Sub puternica impresie a mişcării de reformă care cuprinsese toată Europa, sub înrâurirea spiritului apusean, care pătrunsese prin secretarii francezi ai domnilor, prin medici nemţi, prin industriaşii şi negustorii apuseni imigraţi şi care încetăţeniseră idealul filantropiei, precum şi sub înrâurirea noilor, spiritualelor, aţâţătoarelor scrieri, gândurile din 1774 apărură acum şi mai clare. Persoanele conducătoare din Muntenia cutezau acum a se gândi chiar la o naţiune română, pe temeiul cercetărilor istorice.(IOR 1/523).
Pe lângă tinerii plecaţi la „studii”, boierii înşişi călătoresc la Paris ca să vadă strălucirea tânărului imperiu universal. Lunga şi des repetata şedere a ofiţerilor ruşi şi austrieci în timpul nesfârşitelor, aproape neîntreruptelor războaie contra Turciei erau tot atât de vinovate de această mare schimbare, pe cât şi răspândirea fatală a noului spirit, înceata dar sigura cucerire a Orientului de către Apus. (IOR 1/566). Din străinătate se întoarseră cu toţii cu vestea îmbucurătoare a unei apropiate mari prefaceri, prin care toate popoarele vor fi scăpate din lanţurile lăuntrice şi externe.(IOR 1/566).
Aşa se explică faptul că autorităţile statului, domnitorul şi Divanurile, pătrunse ele însele de spiritul schimbărilor iluministe, nu numai că nu se opun decât formal nenumăratelor conspiraţii ale partidei zise naţionale, dar joacă rol de mecena al ideilor noi.
Sturza crease la Academia Mihăileană prima şcoală înaltă laică din Moldova şi cheamă ca dascăl la această Universitate moldavă pe Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu şi mulţi alţii. Idolatria faţă de Franţa „mesianică” era de atunci atât de grotesc de mare încât Bibescu ajunse a voi să întemeieze la Bucureşti un Colegiu francez.(IOR 1/585). Numeroşi profesori străini, mai mult francezi pe care îi chemă Bibescu, nu putură lupta cu curentul naţional românesc şi planul acestui domn de a face şcoala cu totul franceză rămase neîmplinit. (IOR 1/586).
Încercările de parodiere a „marii revoluţii” începuseră în anii ’20 prin proiectul din Constituţia cărvunărească a lui Ioniţă Tăutu, pe care Lovinescu l-a socotit adevăratul act politic al revoluţiei franceze de la noi, legătura dintre ideile cărvunarilor şi acelea ale revoluţiei franceze fiind evidentă pentru oricine compară unele articole ale proiectului cu Declaraţia drepturilor omului. (MAN/169). Până la 1848 acestui proiect i-au urmat alte manifeste, dintre care mă voi opri la două dintre ele, din 1840, care mi se par semnificative pentru toată istoria românească viitoare.
Este vorba de binecunoscuta Introducţie a „Daciei literare” şi de Constituţia elaborată de societatea secretă condusă de Mitiţă Filipescu, program al încercării de lovitură de stat pentru care va fi închis (la mănăstire!) şi minorul Nicolae Bălcescu, ce îşi va face astfel intrarea în istorie.
Introducţia este prezentată peste tot ca program al paşoptismului şi al romantismului românesc, fiind văzută până astăzi ca reper al curentului „autohtonist”.
Să vedem în ce măsură aceste locuri comune ale manualelor şcolare sunt şi adevărate.
În primul rând, documentul fondator al Daciei literare este doar o parte a programului paşoptist, şi anume aceea culturală, singura ce putea trece de cenzura regulamentară. Pentru a obţine un program complet trebuie adăugată jumătatea politică, proiectul de constituţie al conspiratorilor din rândul cărora, în acelaşi număr al revistei, Gr. Alexandrescu publica poemul 1840.
Constituţia „societăţii” lui Mitiţă Filipescu prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor, desfiinţarea rangurilor şi a privilegiilor, libertatea persoanei, armată revoluţionară, toate într-un sistem republican-democratic. Preluarea puterii urma să se producă printr-o răscoală susţinută militar.
Reunind cele două texte, vedem că întregul suferă de o aparentă contradicţie internă: programul politic, de pură inspiraţie iluminist-radicală, pare a nu consuna cu acela cultural, „reacţionar” la prima vedere.
Schizoidia congenitală a revoluţiei româneşti, care trebuia să fie fundată pe „tradiţie”(?), având deci, cel puţin în anumite puncte aspectul unei restauraţii (!) , are cauze binecuvântate. Fiind o revoluţie burgheză într-o ţară lipsită de burghezie, ea era cu necesitate făcută în numele ţăranilor. Pe de altă parte, având aparenţa unei mişcări de eliberare de sub dominaţia fanariotă (deşi domnii erau pământeni), turcă şi rusă, proiectata lovitură îşi căuta legitimitatea şi modelele în trecutul voievodal. În consecinţă, folclorul şi trecutul eroic vor fi constantele propagandei revoluţionare de modernizare până în cea din urmă fază a revoluţiei, aceea a comunismului ceauşescian.
De fapt, am mai spus-o, pentru orice revoluţie un anumit tip de recurs la trecut este absolut necesar, indiferent de condiţiile concrete din fiecare ţară, în încercarea de a aboli istoria creştină. Pe de altă parte, istorismul, căutarea obsedată a „originilor”, a „formelor primare”, altele decât cele biblice, este o consecinţă inevitabilă a mitului evoluţionist.
De aceea iluminismul şi produsele sale sunt interesate de „primitivi”, de „sălbatici”, de toţi „neevoluaţii” care nu au parvenit la „civilizaţie” prin „cultură”, prin efort raţional autonom. În această stare „larvară” se află mare parte a omenirii, de la papuaşi până la populaţiile rurale europene, adică toţi „ne-europenii”, şi ei sunt susceptibili de a oferi informaţii despre originile instituţiilor, limbajului şi comportamentului uman, cu alte cuvinte despre felul în care „experienţa socială a determinat apariţia conştiinţei”, ajungându-se la „homo sapiens”. (Absurditatea preexistenţei experienţei nu a inventat-o Marx. Marxismul a apărut mult înaintea „iluminatului” Karl Monderchai).
Dacă iluminiştii francezi, „romanii” moderni au fost preocupaţi de „barbarii exotici”, iluminismul german, concurent la un moment dat, prin curentul sturm-ist şi prin romantismul propriu-zis s-a interesat de „primitivii” autohtoni, ţăranii, care formau marea majoritate a locuitorilor continentului. Aşa apare „folcloristica” şi etnografia, din încercarea unora ca Herder de a descoperi „izvorul” limbajului, al literaturii şi al artei, care cu prospeţimea sa naiv-primitivă ar fi dus la revigorarea literaturii „civilizaţiei”.
Germanii au un motiv particular de a investiga arhaicitatea păstrată în forme populare. Ei nu sunt moştenitorii greco-romanilor aşa cum e cazul „latinilor”, adică vorbitorilor unui idiom neo-romanic. De aceea racordul lor cu precreştinismul se face referitor la mitologia germană, ale cărei urme sunt căutate în cultura populară. (De la Herder la Hitler, germanii s-au căutat într-un trecut walhalic, din care fuseseră exilaţi de creştinism).
Aşa a apărut naţionalismul german, păgân, care a înlocuit orgoliul de a fi naţia aleasă pentru a apăra şi spori Imperiul Papal.
A sosit momentul să încercăm lămurirea istoriei acestui cuvânt-fetiş – „naţional” – şi a familiei sale.
În cadrele ideologice ale Revoluţiei franceze, care îl pune în circulaţie, conceptul de naţiune este subordonat unei anumite forme statale, republica umanist-democratică. Aceasta la rândul ei fiind expresia unui „contract” încheiat de un număr oarecare de persoane care aderă la Declaraţia dreptului şi cetăţeanului. „Naţiunea” ar fi aşadar actualizarea concretă a „republicii ideale”, cuprinzând „poporul”, adică doar „starea a treia”, rezident, prin hazard, pe un anumit teritoriu delimitat istoric.
Sieyes (1789) a arătat importanţa stării a treia la sfârşitul Vechiului Regim în celebra broşură: Qu’est-ce que le Tiers Etat? La această întrebare el răspunde: Este totul. În primul capitol el demonstrază că starea a treia este o naţiune desăvârşită. „Nobilimea nu face parte din orânduirea socială”. Şi Sieyes încheie: starea a treia cuprinde aşadar tot ce alcătuieşte naţiunea; iar tot ceea ce nu face parte din starea a treia nu poate fi privit ca făcând parte din naţiune.(SOB/27).
După cum se vede, în această accepţiune, termenul este atât de deformat, încât nici nu are legătură cu referentul pe care îl desemnează etimologic: natio=neam, rasă.. Criteriul etnic de identificare este înlocuit printr-unul ideologic-politic, cetăţenia, şi „naţiune” ajunge să însemne „suma celor născuţi întru revoluţie”. (O asemenea interpretare contorsionată a lui natio, nativus – născut, înnăscut – se impunea şi din motive obiective, căci regicidul din anul 1792 însemnase distrugerea principiul unificator, monarhia creştină, care ţinea laolaltă conglomeratul eterogen de popoare ce păstrase, după1000 de ani de istorie comună puternice particularisme. Singura cale de a împiedica pulverizarea Franţei, era identificarea „cetăţeniei” cu „naţiunea”).
Republica umanistă universală nu poate lucra cu termeni care implică etnicul, decât cu mare băgare de seamă, trebuind să inventeze ceva care să însemne, simultan, şi „autohton”, şi „cosmopolit”.
În interior, „naţionalismul” este cosmopolit, pentru că urmăreşte să legitimeze acţiunea uzurpatoare a unei clase fără funcţie de conducere, burghezia, formată, în partea ei cea mai puternică, din reprezentanţii unei naţii apatride, care manevrează masele, compuse de asemenea din alogeni sau din autohtoni fără conştiinţă etnică.
În exterior, naţionalismului i se atribuie un sens etnic, pentru a desprinde, cum spuneam, popoarele lipsite de autonomie şi a le ataşa imperiului democratic. Şi sub acest aspect revoluţia imită antichitatea, şi nu degeaba codul juridic modern este copiat după cel roman. Calitatea de „francez” se traduce prin „supus al republicii franceze”, aşa cum „roman” putea fi, la un moment dat, orice nativ barbar care dobândise statutul de cetăţean prin servicii aduse instituţiei abstracte a statului.
Iluminismul german fundamentează conceptul unui naţionalism coerent etimologic şi aparent întemeiat pe realităţi. Pentru nemţi, „naţiune” înseamnă chiar naţie, totalitatea descendenţilor unor strămoşi originari, care locuiesc un teritoriu comun, alcătuind un complex socio-cultural şi natural având trăsături particulare discernabile, altfel spus, un „specific” propriu.
Definiţia aceasta ar fi corectă dacă nu ar fi incompletă şi antitradiţională, oricât ar părea de paradoxal.
Căci herderianismul, cum spuneam, descoperă „naţia” având ca model trecutul mitic pre-creştin, ceea ce înseamnă negarea acumulărilor, a întregii dezvoltări care au transformat fondul originar păgân. Redeşteptarea artificială a unei experienţe istorice consumate este o utopie anti-istorică. Erezia protestantă procedase la fel atunci când a refuzat predania, crezând că astfel apără puritatea creştinismului. Iluminiştii nu fac decât să urmeze drumul deschis de „reformatorii” Bisericii.
Adevărata formulă a naţionalismului ar trebui să reunească principiul etnic, principiul teritorial înţeles ca apartenenţă la un spaţiu con-natural (autohtonia) şi principiul spiritual, supraordonat, tradiţia creştină.
„Confruntarea” dintre cele două tipuri de pseudo-naţionalism, copiate simultan de revoluţionarii moldo-valahi va face substanţa istoriei româneşti timp de vreo 80 de ani.
Formula „naţionalismului” fără naţionalitate va fi urmată de munteni, liberali, fanatici francofili şi va orienta decisiv viaţa politică şi socială. Pentru a-şi justifica pretenţiile de stăpânire asupra „vechii Dacii”, „grecobulgărimea” dâmboviţeană a fost obligată să se declare „nepoata lui Traian”, uzând de această monumentală batjocură a „naţionalismului-cosmopolit”.
În general, moldovenii, proprietari rurali şi infinit mai instruiţi decât flămânzii mahalagii „roşii” semialfabetizaţi, tind către modelul german apărând drept „conservatori”, „tradiţionalişti”, „reacţionari”. Tocmai pentru instrucţia lor mai serioasă, scrupule morale şi intelectuale îi vor împiedica să ajungă la putere şi ei vor trebui să se mulţumească cu rolul de administratori ai culturii „naţionale”.
În realitate cele două curente sunt complementare. Lucrarea, acum când este universală, trebuie să ne silim şi mai mult să fie una şi aceeaşi în familia română. (Rosetti, în ROS392) Revoluţia, indiferent de orientările ei în aparenţă contradictorii, este unitară prin obiectivul final: apariţia, în urma incendiului universal purificator, a omului autonom.
Socială sau naţională, spune Rosetti, revoluţia pretutindeni (deşi sunt felurite haine) este tot aceea, adică: suspinul suferinţelor adunate de veacuri şi care se prefac în lave arzânde, dar mântuitoare. (ROS 248)
De aceea analiza fenomenului ’48 sfidează clasificările. Nu putem vorbi decât cu totul convenţional despre o direcţie „progresistă” şi una „tradiţionalistă”, din moment ce avem de-a face cu nişte rudimente ideologice eclectice amalgamate confuz, colportate de scriitori-comisari care, dincolo de prejudecăţi stilistice, sunt şi „clasici” şi „romantici”. Mult mai târziu, după ce va fi preluat puterea, prin anii ’80, ‘48-ismul află timp şi pentru construcţii teoretice şi se constituie în cluburi, după criterii „politico-filozofice” niciodată precizate. Aşa apar „partide” bizare, conservator-liberale (?), cum e cel al „junimii”, sau liberal conservatoare (takismul). Dincolo de „polemicile” electorale susţinute cu mijloacele cele mai contondente, tandemul revoluţionar a funcţionat perfect, opoziţia „conservatoare”, în rarele perioade când a guvernat, nefăcând altceva decât să continue politica „adversarului”, consolidând măsurile luate de roşii, judecate iniţial ca distructive şi antinaţionale.
Se tot vorbeşte despre o fericită, deşi ridicolă, sinteză a acestei perioade care, în termenii teoriei literare ar fi aceea dintre „romantism” şi „clasicism”. Nu este nici o sinteză, ci o gallimatie ideologică preluată mecanic. Atmosfera anilor ’40 ai secolului trecut este un amestec de entuziasm şi de decepţie, de europenism crepuscular şi de naţionalism incipient, de internaţională masonică şi de spirit cazanier. (MAN/168).
Acesta e contextul în care apare „spiritul critic” al „sturmiştilor” de la Dacia literară: Kogălniceanu, Alecsandri, Russo, susţinătorii unei teorii a „originalităţii” copiate (delicioasă ironie inevitabilă) mot cu mot din scrierile lui Herder, care vor alimenta întreg „autohtonismul” revoluţionar, trecând prin Junimea şi sfârşind cu sămănătorismul, într-o anumită parte a sa.
Introducţia din 1840, combătând „duhul nefast al imitaţiunii”, deschide o lungă şi oţioasă falsă polemică, continuată de toate generaţiile următoare până la noi. Este vorba despre discuţia asupra precedenţei „fondului”, respectiv a „formei” în viaţa socio-culturală, teorie care ar despărţi net cele două direcţii: liberalo-progresistă şi conservatoare.
Primii „lovinescieni”, începând cu un Heliade („Scrieţi, băieţi, orice, dar scrieţi!”), susţin un formalism absolut, aceasta fiind caracteristica primă a ideologiilor, aşa cum arătam în introducere. Idealismul revoluţionar nutreşte un dispreţ suveran faţă de realităţi, pe care vrea să le modeleze cu orice preţ după un şablon abstract. Este şi aici implicată o atitudine magică, ce presupune credinţa că forma ideală imaginată de om, asemeni Cuvântului dumnezeiesc, va crea, mai devreme sau mai târziu, un „fond”, un obiect „concret”.
Cel de-al doilea grup, „maiorescienii”, cum e Kogălniceanu în literatură – în tot, de fapt, Kogălniceanu fiind liberal-conservator (?), iar Maiorescu, conservator-liberal (!) – cei din urmă, spuneam, insistă asupra unei revoluţii „treptate”, dând timp realităţilor să crească, justificând noile „forme”.
Lăsând la o parte deosebirile în privinţa ritmului „înnoirilor”, cele două poziţii sunt coincidente în esenţă şi se află doar într-un conflict „formal”.
Căci în ce constă „fondul chestiunii”? În presupoziţia, cu valoare de adevăr absolut, că omul modern occidental şi „civilizaţia” pe care a creat-o reprezintă desăvârşirea evoluţiei universale şi că acest proces „firesc” este oricum inevitabil pentru toate comunităţile omeneşti, revoluţia nefăcând decât să grăbească această „fericită” fatalitate. Prin acest sofism, imperialismul revoluţionar pustiitor îşi justifică crimele împotriva culturilor şi civilizaţiilor pe care le distruge în numele „progresului”.
Astfel încât, diferenţa între revoluţionarii „liberali” şi cei „conservatori” se reduce la adoptarea unui „fond” străin în „formele” originare şi, respectiv, la travestirea ideilor în forme „autohtone”.
Dar, indiferent prin ce mijloace ar fi făcută revoluţia, ea duce la alienare, pentru că, oriunde şi oricând, este un proces pseudomorfotic. De două sute şi mai bine de ani, popoarele lumii sunt supuse acestei pseudomorfoze care le-a alterat identitatea până la desfigurare. Or, pierderea identităţii înseamnă desfigurare, căci orice lucru este ceea ce este şi nu se poate transforma decât cu preţul dispariţiei.
Adevărul este că, pentru a avea şanse de succes, revoluţia trebuie să ajungă la un compromis cu tradiţia pe care urmăreşte să o desfiinţeze, mai ales în ţările „subdezvoltate”, exclusiv agrare din Europa orientală. Pentru ‘48-iştii răsăriteni, crearea unei culturi „naţionale” era un imperativ din cel puţin două motive.
În primul rând, trebuia să dovedim „Europei” că nu suntem „sălbaticii” pe care ne credea, că suntem apţi să primim „lumina” civilizaţiei. Pentru că nu oricine era îndreptăţit să aspire la statutul de „naţiune liberă” a „Europei unite” şi, mai ales la poziţia privilegiată de membru al „rasei latine”, gintă aleasă, făcută să conducă lumea în paradis. „Scrieţi, băieţi, orice, dar scrieţi!” este imperativul care condiţionează admiterea noastră în clubul latin, alături de „mama Roma” şi „sora Franţa”. Concurenţa era mare în acele timpuri, ca şi astăzi, şi aveam de luptat cu candidaţi ce ne contestau drepturile istorice. De aceea românii au fost cei mai înverşunaţi filofrancezi şi au suprasolicitat obedienţa faţă de „sora mai mare” într-un mod inimaginabil de dezgustător. (Am făcut două războaie, declarând că ar fi fost preferabilă pieirea României decât a „binefăcătoarei” noastre).
Pe de altă parte, revoluţia se face prin demagogie, iar aceasta are nevoie de un mijloc de propagare: „cultura”, adică literatura în sens larg. Pentru a fi accesibilă şi eficientă, literatura propagandistică are nevoie de aparenţa autohtonismului.
O literatură de sine stătătoare, care ca formă să se sprijine pe forma veche, populară, şi în cuprins să se pună în slujba noilor idealuri politice, aceasta este dorinţa lor. (IOR/588)
O altă realitate care să fi putut funda cultura laică, în afara aceleia rurale, nu exista şi încercările de „îmburghezire” precoce a producţiilor au dus la monstruozităţi literare, monumente de absurd macabre în artificialitatea lor ridicolă.
„Autohtonismul” revoluţionar inaugurat la Dacia literară s-a limitat, cum era şi firesc la un program estetic ce avea rolul de a escamota valoarea ruralismului ca punct de plecare al adevăratei renaşteri româneşti, ceea ce ar fi presupus reorganizarea întregii societăţi pe temeiurile tradiţiei.
Or, pseudo-autohtonismul are o perspectivă contrară, ruralitatea fiind văzută ca o fază a infantilităţii culturale, preţioasă prin frăgezimea poetică a manifestărilor sale „artistice” şi prin informaţiile istorice vii pe care le poartă despre o etapă a evoluţiei umane, dar sugestiile pe care ni le poate oferi se opresc aici. Omul premodern, ţăranul în cazul nostru, nu a ajuns la maturitatea spirituală, nu a depăşit gândirea simbolică, neavând acces la aceea conceptuală. Şi dacă el poate să inspire prin metaforele sale naive limbajul nostru uscat de excesele lucidităţii, noi suntem datori să îl emancipăm la statutul de om „civilizat”, „om întreg”, printr-o educaţie pozitivăşi prin întregul sistem de organizare a vieţii sociale moderne.
Acest construct fantastic, „ţăranul” ‘48–ist, fermecător prin inocenţa lui păgână, venerabil pentru că este contemporanul străbunului Traian, va obtura până astăzi adevăratul chip al ţăranului român, fiind la fel de nociv pentru perceperea tradiţiei ca şi poziţia declarat ostilă a „modernismului” agresiv. Şi poate chiar mai nociv, pentru că, imaginea ţăranului român „păgân”, „superstiţios” şi „creator genial de folclor” are prestigiul „ştiinţific”, greu de combătut, al unei întregi şcoli de etnografie.
Dacă înainte de 1848 ţara românească nu mai însemna nimic ca stat iar administratorii săi erau străini, ea era încă o ţară, chiar în situaţia în care unele din funcţiile sociale specifice se atrofiaseră considerabil, prin dispariţia boierimii luptătoare. Acest proces nu este încă, teoretic, atât de catastrofal pe cât pare. Ţărănimea – ruinată, slăbită biologic, e adevărat – împreună cu preoţii, putea oricând să producă o nouă „clasă” conducătoare, ca de atâtea ori, oriunde, în trecut, atunci când ierarhia războinică se întâmpla să fie decimată în luptă. Statul străin fiscal, oricât de brutal ar fi exploatat resursele umane, era neutru în privinţa modului de a fi în lume al supuşilor săi.
Statul umanist revoluţionar, care continuă încă mai sângeros politica de exploatare fiscală, urmăreşte pe lângă aceasta infinit mai mult; el se doreşte stăpân nu numai pe munca şi pe energia supuşilor ci, lucru nevisat de nici un tiran „tradiţional”, vrea să le transforme sufletul, modelându-l silnic după chipul şi asemănarea cetăţeanului ateu universal. (Convertirile cu forţa sunt o constantă, Biserica Romană fiind campioana „fericirii” prin constrângere, dar modelul impus a fost întotdeauna supra-uman, operaţia făcându-se în numele lui Dumnezeu, nu al omului. Albul era „civilizat”, superior „sălbaticului”, pentru că Îl descoperise pe Dumnezeu Cel adevărat, iar nu pentru că era el însuşi, pur şi simplu, „omul absolut”).
Adaptată la condiţiile Răsăritului, revoluţia „românească”, condusă direct de la centru, respectă cu stricteţe programul de desfiinţare a tradiţiei şi de creare a „omului nou”, aşa cum vom încerca să arătăm altădată.


Bibliografie selectivă
ACT I – Anul 1848 în Principatele Româneşti. Acte şi documente publicate cu ajutorul comitetului pentru ridicarea monumentului lui Ioan C. Brătianu, Tomul I – 1821-1848, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Carol Gobl”, 1902. IOR 1 – Iorga, Nicolae: Istoria poporului românesc, Ed Ştiinţifică şi Pedagogică, 1985 IOR 2 – Iorga, Nicolae: Studii asupra evului mediu românesc, Ed Ştiinţifică şi Pedagogică, 1984 MAN – Manolescu, Nicolae: Istoria literaturii române MEH – Mehedinţi, Simion: Creştinismul românesc ROS – Rosetti, C.A.: Corespondenţă, Minerva, 1980 SOB – Soboul, Albert: Revoluţia franceză, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1962.