Limba romana si categoriile sale

Pentru inceput as dori sa fiu bine inteles. Recunosc,nu sunt un purist.Din absolut niciun punct de vedere.
Limba română ce este o limbă vie, suferă o permanentă primenire. Dar oare cine are nesimtirea sa ...admita asta?

Cuvinte intră şi ies din fondul activ. Noi concepte impun folosirea de cuvinte noi, pe care, într-un proces firesc, le asimilăm din alte limbi. Asta nu are, totuşi, nicio legătură cu aceasta maimuţăreala practicată de către unii care se cred emancipati si cosmopoliţi mai tare decat altii. În ţara fiţelor şi cuvintele au devenit o fiţă.
Se cunosc cazuri in care papiţoiul nu mai poate folosi cuvinte româneşti, că nu se asortează cu pielea din tapiţeria maşinii sau nu mai rezista la un cuvant neaos si vizeaza romgleza...
Piţipoanca trebuie neapărat să-şi asorteze poşeta cu un englezism stâlcit, al cărui sens îi e mai mult sau mai puţin străin. Acum să nu fiu nedrept. Nu întotdeauna e vorba de fiţe. În cele mai multe cazuri e chiar prostie suta la suta. Deoarece papiţoiul are un vocabular sărac, e tâmpit, ignorant şi semidoct. Şi pentru a reuşi să se facă oarecum înţeles de către cei din jur trebuie să facă eforturi importante pentru a-şi organiza rudimentele de gânduri în fraze mai mult sau mai puţin inteligibile. Cum face asta?
Nu e deloc greu! Am asistat de multe ori la cateva exemple ce mi-au ramas intiparite foarte bine. Pentru inceput, gibonul are "calitatea" de a mixa sărăcia de vocabular din limba română cu sărăcia de vocabular dintr-o engleză chinuită rau. Şi astfel reuşeşte performanţa de a fi semidoct şi agramat în două limbi simultan.

Există câteva specii majore de stricători de limbă.
Mai jos le-am si catalogat

1) Moftangiul de multinaţionale.

Asta e o specie mai puţin numeroasă decât ar părea. Orice buticăreasă care are pe tarabă o pereche de chiloţi cu etichetă în engleza de baltă o să-ţi explice că sunt din “coton sută la sută”. Şi apoi se va scuza că e... “defect profesional”. Că adică lucrează atât de mult cu engleza de mall, încât i s-a setat neuronul pe romgleză. Ăştia nu sunt autentici moftangii de multinaţionale, ci doar nişte jalnici manelişti cu o diplomă de bacalaureat.

Adevăratul moftangiu de multinaţionale nu e neapărat imbecil. De multe ori poţi detecta la el vagi reziduuri de inteligenţă. El se englezeşte pentru că ce e românesc îi pute. În orice conversaţie îţi va aminti, neapărat, ce a văzut el în umblările lui prin lume. La conjugarea lui ” a fi” nu prea ştie când trebuie să folosească un “i” sau doi de “i”, dar dacă îi atragi atenţia o să îţi răspundă afectat, pe un... “uatevăr”, reamintindu-ţi că, totuşi, el e moftangiu de multinaţională.

Moftangiul sau moftangioaica de multinaţionale e campion la acronime şi exersat în abrevieri. E dependent de tehnologie, pentru că are nevoie să se converseze, să asigure distribuţia grozavelor sale idei, în permanenţă. La volan, în crâşmă, pe stradă. Oriunde s-ar afla el trebuie să intre “pe net”, să-şi verifice mail-ul, să semesească sau să tuitărească. Pentru că e imperativ necesar ca toţi contemporanii săi să ştie că el e la crâşmă. E esenţial ca naţia să afle ce mănâncă el. E fundamental ca toată suflarea să afle că el şi-a pus juma de linguriţă de zahăr la cafea sau ca ar fi vegetarian de o juma de zi...

2) Piarizda independentă

Asta e o specie încă mai interesantă decât moftangiul de multinaţională. Nevoia ei de exprimare o depăşeşte pe a moftangiilor. Ea poate semesi, tuitări, gânguri la nesfârşit, adunând reminiscenţe de limbă română dimpreună cu deşeuri de engleză stricată în texte lapidare, dar extrem de confesive. La piarizdă diminutivele sunt mereu necesare. “Lunch cu Dodo. Papa bunuţ. Ospătari cool dar muzica sucks” – e tipul de mesaj standard emis de piarizdă. E tută, semidoctă, dar nu întotdeauna agramată. În schimb e extrem de activă. Poate gânguri pe limba ei despre orice. Fiind piarizdă nu se pricepe pe bune la absolut nimic, dar îşi reclamă competenţe în absolut orice. Şi le argumentează cu agenda telefonului. Dacă e vorba de politică îţi arată numerele de telefon ale unor politicieni. La fel dacă e vorba de muzică, film sau orice altceva.

Piarizda e chiar pudică în limba română, dar liberală în alte... limbi. Se indignează dacă aude vorbindu-se de pulă, coaie, pizdă sau futut, dar n-are nicio problemă să vocalizeze despre cojones, madăfacă, fachiu sau cocsacăr.

3) Manelistul cu diplomă de bacalaureat

E un sclipitor produs al sistemului de învăţământ recent. E deci agramat, incult şi primitiv. A învăţat trei cuvinte din filmele americane cu bătăi şi e ferm convins că folosirea lor, într-o pronunţie sau ortografie originală, îi schimbă instantaneu condiţia socială. E, evident, manelist. Dar e şi englezit, aşa că “Salam rulz” şi “Adi de Vito e cul”.

E extrem de activ online. Comentează pe bloguri, e prezent pe forumuri şi chatuieşte. Marea realizare a sa e semeseul trimis lu’ “scumpy şi la toţi baeţi bazaţi” pe Taraf TV. E dezinhibat. Are multe de spus şi nu vrea să lipsească omenirea de secreţiile neuronului său. Nu are simţul ridicolului pentru că nu ştie ce înseamnă cuvântul ăsta, “ridicol”. Vocabularul său numără cel mult 30 de cuvinte în limba română şi maximum 10 în engleză. Pentru el exprimarea ar fi imposibilă fără două litere: K şi Y. Îşi alege id-uri cu reznonanţă şi construite obligatoriu din superlative. E cocalar până în măduva oaselor, dar râde de alţi cocălari. De altfel e ferm convins că se spune “cocalar”, pentru că pe tastatura lui nu există diacritice. Cratima o foloseşte aleator, iar punctuaţia e facultativă. Avatarul lui are obligatoriu o fotografie cu el lângă maşina înmatriculată în Bulgaria, musai cu un teanc de bani în mână şi ochelari de soare pe nas.

4) Emancipatul

Asta e o specie mai puţin numeroasă, dar suficient de vizibilă. E, în genere, mobilat la mansardă şi cu ceva ştiinţă de carte. E convins că destinul nu-i încape între frontierele ţării şi că universalitatea se descurcă greu fără serviciile sale. Şi ţine cu orice preţ să îşi afirme statutul de conştiinţă a universului, prin orice mijloace.

E mereu nemulţumit şi indignat. Totul îi pute. E revoltat în permanenţă. E parte a imaginii sale. Nu e imbecil, dar se comportă ca unul. Deşi ştie cum se deschide o carte, nu prea mai are vreme de citit. E ocupat cu etalarea propriei revolte. Musai are sfaturi răstite pentru oricine, păreri ţâfnoase despre orice, competenţe, obţinute cu gugălul, în orice. Colecţionează cuvinte rare şi citate semnificative, pe care le aruncă mai mult sau mai puţin oportun, doar pentru a marca altitudinea de la care înţelege el să fie ridicol.

Hai că poate... ajunge. Să auzim de bine.
Revin mai incolo cu alte chestiuni...

                                                         Zadkielix alias D.M