Anul 2009 e bogat în aniversări şi comemorări muzicale, cele mai importante fiind împlinirea a 250 de ani de la moartea lui Handel, a 200 de ani de la moartea lui Haydn şi a tot atâţia de la naşterea lui Mendelssohn. Numere rotunde, compozitori uriaşi ca talent şi influenţă în istoria muzicii. Evident, într-un climat cultural normal şi activ nu e nevoie să aşteptăm astfel de ocazii ca să ne amintim de ei cântându-i, studiindu-i, dezbătându-i – într-un cuvânt, cunoscându-i.
Astfel de ocazii doar intensifică în lumea civilizată preocupările comunităţii muzicale şi ale publicului pentru opera unora dintre oamenii care ne-au arătat că suntem şi frumoşi şi buni, nu numai consumatori, votanţi, salariaţi şi plătitori de taxe,impozite sau rate.
Acest text nu se vrea, din păcate, o cronică de concert, fiindcă nu se poate spune că inserarea în câteva cuvinte a câte uneia dintre numeroasele simfonii de Haydn (ceea ce oricum se produce în fiecare an) ar putea fi considerată o manifestare demnă de comemorarea bicentenarului morţii marelui compozitor, chiar dacă e etichetată astfel în programul de sală.
Cele două oratorii mai cunoscute, „Creaţiunea” şi „Anotimpurile”, s-au cântat în anii trecuţi, dar unde sunt acum, de exemplu, cvartetele lui, atât de influente în epocă şi de interesante şi azi, unde sunt sonatele pentru pianoforte, pe nedrept neglijate de mulţi?
Unde sunt conferinţele susţinute de distinşi profesori şi muzicologi, care să le arate şi altora acea deschidere si nu „şmecheriile” lui Haydn, lunga lui evoluţie, inovaţiile şi inventivitatea lui formidabilă, mascate sub aerul lui bonom? Sau să îndrăznim să visăm chiar la dezbateri pe marginea a ce înseamnă interpretarea corectă stilistic a muzicii vechi?
Ce să mai zicem de Mendelssohn, ale cărui oratorii neo-baroce „Paulus” şi „Elias” ar fi putut fi, de pildă, abordate cu această ocazie în concertele Filarmonicii, iar eventuale dezbateri pe seama lor ar fi putut trata interesanta chestiune a redescoperirii şi revalorizării barocului de către acest romantic clasicizant împreună cu profesorul său, Carl Friedrich Zelter (un prieten al lui Goethe şi Beethoven), inclusiv ce şi cum a asimilat din tradiţia şi practicile lui Bach şi Handel
Ca amanunt,de exemplu am omis faptul ca Zelter şi Mendelssohn au folosit in multe piese clarineţi „moderni” în loc de oboi d’amore la faimosul concert cu „Patimile după Matei” de Bach care a declanşat revirimentul cunoaşterii barocului la scară mai largă.
O integrală a simfoniilor lui Mendelssohn ar fi fost uşor realizabilă la Filarmonică, prilejuind şi scoaterea de la naftalină a primelor două, inclusiv a celei cu cor („Cântarea de laudă”), sau chiar şi a celor pentru orchestră de coarde.Ca ca să nu pomenim de concertele pentru vioară şi pentru pian, sau muzica de cameră, mai ales poeticele „Cântece fără cuvinte” pentru pian.
Haydn şi Mendelssohn sunt, cel puţin aparent, destul de accesibili şi, de bine de rău, mai sunt cântaţi...
Zadkielix alias D.M
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu