Moment poetic romantic Alphonse de Lamartine -Lacul

LE LAC
Alphonse De Lamartine

Ainsi, toujours poussés vers de nouveaux rivages,
Dans la nuit éternelle emportés sans retour,
Ne pourrons-nous jamais sur l'océan des âges
Jeter l'ancre un seul jour ?

Ô lac ! l'année à peine a fini sa carrière,
Et près des flots chéris qu'elle devait revoir,
Regarde ! je viens seul m'asseoir sur cette pierre
Où tu la vis s'asseoir !

Tu mugissais ainsi sous ces roches profondes,
Ainsi tu te brisais sur leurs flancs déchirés,
Ainsi le vent jetait l'écume de tes ondes
Sur ses pieds adorés.

Un soir, t'en souvient-il ? nous voguions en silence ;
On n'entendait au loin, sur l'onde et sous les cieux,
Que le bruit des rameurs qui frappaient en cadence
Tes flots harmonieux.

Tout à coup des accents inconnus à la terre
Du rivage charmé frappèrent les échos ;
Le flot fut attentif, et la voix qui m'est chère
Laissa tomber ces mots :

" Ô temps ! suspends ton vol, et vous, heures propices !
Suspendez votre cours :
Laissez-nous savourer les rapides délices
Des plus beaux de nos jours !

" Assez de malheureux ici-bas vous implorent,
Coulez, coulez pour eux ;
Prenez avec leurs jours les soins qui les dévorent ;
Oubliez les heureux.

" Mais je demande en vain quelques moments encore,
Le temps m'échappe et fuit ;
Je dis à cette nuit : Sois plus lente ; et l'aurore
Va dissiper la nuit.

" Aimons donc, aimons donc ! de l'heure fugitive,
Hâtons-nous, jouissons !
L'homme n'a point de port, le temps n'a point de rive ;
Il coule, et nous passons ! "

Temps jaloux, se peut-il que ces moments d'ivresse,
Où l'amour à longs flots nous verse le bonheur,
S'envolent loin de nous de la même vitesse
Que les jours de malheur ?

Eh quoi ! n'en pourrons-nous fixer au moins la trace ?
Quoi ! passés pour jamais ! quoi ! tout entiers perdus !
Ce temps qui les donna, ce temps qui les efface,
Ne nous les rendra plus !

Éternité, néant, passé, sombres abîmes,
Que faites-vous des jours que vous engloutissez ?
Parlez : nous rendrez-vous ces extases sublimes
Que vous nous ravissez ?

Ô lac ! rochers muets ! grottes ! forêt obscure !
Vous, que le temps épargne ou qu'il peut rajeunir,
Gardez de cette nuit, gardez, belle nature,
Au moins le souvenir !

Qu'il soit dans ton repos, qu'il soit dans tes orages,
Beau lac, et dans l'aspect de tes riants coteaux,
Et dans ces noirs sapins, et dans ces rocs sauvages
Qui pendent sur tes eaux.

Qu'il soit dans le zéphyr qui frémit et qui passe,
Dans les bruits de tes bords par tes bords répétés,
Dans l'astre au front d'argent qui blanchit ta surface
De ses molles clartés.

Que le vent qui gémit, le roseau qui soupire,
Que les parfums légers de ton air embaumé,
Que tout ce qu'on entend, l'on voit ou l'on respire,
Tout dise : Ils ont aimé !










LACUL
Astfel tot la ţărmuri nouă împinşi calea ne-ncetată,
Duşi către vecinica noapte, înapoi făr-a veni,
În oceanul de vârste noi nu vom putea vrodată
O zi ancora-a-ntări?

O, lac! abia-şi sfârşi anul drumul ce iar şi-l găteşte,
Ş-aproape de drage valuri unde ea era-a veni,
Pe piatra unde-ai văzut-o, aci, iată, mă priveşte,
Viu singur a...m-odihni!

Astfel tu mugeai în gemăt sub aste stânci afundate,
Astfel vântul a ta spumă pe picioare-i arunca
Şi te sfărâmai tot astfel sub coastele-ţi deşirate,
Unda-ţi plesnind se vărsa.

Ti-aduci aminte-ntr-o seară când noi pluteam în tăcere
Şi n-auzeam de departe pe undă, sub cer lucios,
Decât sunetul lopeţii ce despica cu plăcere
Valul tău armonios?

Când, un glas străin cu totul pe tăcere, fără veste,
Dintr-un ţărm ce-aducea farmec începu a deştepta.
Unda stătu să asculte, şi glasul ce scump îmi este
Cu-aste vorbe răsuna:

"O, vreme, opreşte-ţi zborul! ceasuri blânde,-ascultătoare,
Opriţi cursul vostru, staţi!
A zilelor mai frumoase plăcerile fugătoare
Lăsaţi să gustăm, lăsaţi!

Destui ticăloşi vă strigă, ce necazu-i împresoară;
Curgeţi, pentru ei grăbiţi;
Luaţi cu ale lor zile grijile care-i doboară
Şi uitaţi p-ăi fericiţi...

Dar ce cer? deşartă rugă! minutele trec, n-aşteaptă,
Vremea-mi scapă, s-a pierdut;
Eu zic nopţii să-ntârzie, aurora se deşteaptă,
O-mpraştie... a trecut!

Să iubim, să iubim dară, de secunda ce grăbeşte
Grăbiţi să ne bucurăm;
Vremea este fără ţărmuri, omul liman nu găseşte;
Curge, şi noi naintăm!"

Timp gelos! e cu putinţă aceste ceasuri sfinţite,
Când amorul în lungi unde ne revarsă fericiri,
Să zboare de noi departe, asemenea de grăbite
Ca şi în nenorociri?

Cel puţin nici a lor urmă, şi ea nu stă, piere, zboară?
Ce! de tot le-avem pierdute? mai mult nu le vom afla?
Vremea care ni le dete, vremea care le omoară
Mai mult nu ni le va da?

Trecut! Nimic! Vecinicie! Abisuri negre, noptoase!
Unde sunt zilele noastre care-n veci ni le-nghiţiţi?
Spuneţi, ne veţi mai întoarce aste plăceri fioroase
Pe care ni le răpiţi?

O, lac, şi voi, stânci tăcute, peşteri şi păduri umbroase,
Voi, ce vremea vă păstrează sau vă poate re-nnoi,
Păstraţi ţinerea de minte acestei nopţi prea frumoase
Cel puţin a vă-nsoţi.

Fie cu tine-n repaos, fie şi în vijelie,
Frumos lac, şi în privirea dealurilor ce-asudez,
Şi-n aste sălbatici râpe, şi-n brazii ce cu mândrie
Malul tău încoronez;

Fie-n zefirul ce suflă, ce tremură în verdeaţă,
În sunetele din vale ce văile le răspund,
În steaua d-argint în frunte ce albeşte a ta faţă
Cu raze ce-abia pătrund;

Şi vântul ce tare geme, şi trestia ce suspină,
Miroasele răsfirate din aeru-mbălsămit,
Tot ce se vede, s-aude, toate ele ce n-au vină,
Tot zică: ei s-au iubit!